A iubit-o. A iubit-o mult de tot la început. A contribuit mult și faptul că era atât de bogată. Era și frumoasă, și deșteaptă. Ultima dintre calitățile ei a început să-l deranjeze cu timpul, începuse să-l corecteze, să-l controleze, chiar să se bage peste afacerile lui. 

Când l-a prins că o înșală, a trebuit să semneze că-i cedează toate proprietățile, astfel încât divorțul l-ar fi lăsat falit. N-a avut încotro! Oare de ce ajunge să se simtă vinovat de fiecare dată când o vede fără antebraț? Doar pentru că accidentul a fost un eșec? 

A continuat să fie alături de ea, desigur. Chiar a exagerat cu dovezile de iubire, i-a făcut injecțiile zilnice și i-a dus cafeaua la pat în fiecare dimineață. După șase luni în care a făcut-o să-și recapete încrederea în el, s-a hotărât că a sosit timpul să mai facă încă o încercare. 

În fiecare duminică dimineața iau micul dejun în balcon. În dimineața asta el s-a dus și după flori, comandase special un buchet cu cale și lalele albe. Se gândise să-i ia și un inel, dar i-a fost rușine să-i ceară bani pentru asta sau să minte că vrea să repare boilerul de apă caldă. 

În loc de miorelaxantul pe care ar fi trebuit să i-l injecteze, va trage în seringă o doză suficient de mare de insulină. O va  așeza pe pat apoi și se va apuca să dea câteva telefoane prin care va anunța prietenii că dau o petrecere în seara aceea. Când ei vor veni la ora șase, el tocmai va încerca să o trezească. De față cu toți ceilalți va suna la salvare. Va plânge, dacă se gândește bine. 

Se uită la ea cum îl fixează. Ciotul brațului îi este aproape vindecat și, de vreo săptămână, umblă nepansată. Îi zâmbește în timp ce mai ia o gură din cafeaua pe care a pregătit-o ea de data asta. Zâmbetul i se transformă în rictus când își dă seama că va trebui să renunțe la toate planurile sale, se pare că ea l-a otrăvit prima.