Știați că există în dicționar cuvântul ambarasant?

Vorbeam cu mama ieri la telefon și m-a întrebat dacă nu cumva va fi ziua mea mâine, adică azi. I-am adus aminte că ziua mea e în mai, mi-a repetat fraza care mă înduioșează de fiecare dată ”știi, am și eu o vârstă și am cam început să uit”, eu am zis, ca de fiecare dată, ”nu-i nimic, mamă, e firesc, tuturor ni se mai întâmplă”, doar că m-am dus pe un site în care sunt trecute toate aniversările mai mult sau mai puțin ciudate și am descoperit că este ziua mea azi, pentru eu sunt The Clumsy Diva and today is Akward Moments Day.

Eu aș putea celebra ziua asta în fiecare zi, nu-mi ajunge una pe an. De exmplu astăzi. Mă plângeam de ceva vreme că nu înțeleg cum picăturile cu apă naturală de mare mi-au distrus complet mucoasa nazală, că nu mai am miros aproape deloc, că am dezvoltat o rinită alergică. Mi-am dat seama azi că picăturile nu erau ceea ce credeam eu că sunt. De vreo săptămână foloseam Vibrocil și credeam că e apă de mare, de unde și efectele.

Dacă ar fi să fac o listă de astfel de momente, aș umple pagini, sunt aproape banale în viața mea, așa că o să mă concentrez pe cele trei pe care eu le consider epice.

1. sărbătoarea cu cei mai mulți iubiți

Marele avantaj de a fi scriitor este că, indiferent de situația în care mă aflu, mă consolez spunându-mi că poate fi sursă de inspirație. Întreg contextul din Seria Julieta a fost stabilit în urma celei mai plictisitoare petreceri la care am fost vreodată, la care oamenii se întreceau în a povesti care au fost cele mai costisitoare vacanțe pe care le-au făcut și cele mai scumpe achiziții. Au mai vorbit și despre câteva cazuri interesante, cei mai mulți de acolo erau medici, așa că i-am iertat și i-am transformat cumva în protagoniștii romanelor.

O masă la care personajul principal își invită toți foștii soți sau iubiți când ea împlinește 100 de ani  și ea moare otrăvită este încă un subiect interesant, doar că, pentru a părea plauzibil, va trebui să scad vărsta. La 100 de ani, orice femeie și-a cam îngropat toți foștii. Și nu poate fi vorba de memoriile mele, pentru că în romanul respectiv ea moare otrăvită. Ok, deci rămânem la ficțiune, oricum, nu am decât doi foști soți și nici nu cred că vreau să le întăresc echipa.

Introducerea a fost necesară ca să înțelegeți de ce, în urmă cu niște ani, am avut exact aceeași conversație cu doi domni diferiți:

– La mulți ani!

– Mulțumesc.

– Ce faci diseară? Pot să trec să te văd?

– Ies cu prieteni.

– Nu mi-ai răspuns.

– Bine, poți să vii și tu, dacă ții morțiș.

Cei doi erau doi foști și viitori iubiți. În ultimele luni reușisem performanța de a fi când cu unul, când cu celălalt, supărată pe amândoi și iubindu-i pe amândoi. La petrecere au venit amândoi și tot acolo și-au dat seama de situație, pentru că o jumătate de seară am flirtat cu unul dintre ei, cealaltă jumătate cu celălalt. Am chicotit tot timpul în sinea mea și am plâns rău la sfârșit, când am plecat singură acasă.

Știu că sunteți curioși, s-a ales praful de amândoi, doar că abia după vreo două luni, în care nu am mai reușit să sincronizez despărțirile și am terminat-o cu ambii într-un dezastru despre care voi vorbi de ziua traumelor, dacă există vreuna, că altfel ar trebui s-o inventez.

2. discursul ratat

Vorbesc în public de foarte mult timp în public și-mi place să cred că o fac destul de bine, astfel încât ceea ce s-a întâmplat m-a scos de pe șine pentru o perioadă bună de timp. Tema despre care am vorbit la eveniment a fost frica.  Pregătesc un articol pe tema asta, așa că nu detaliez acum. Ideea e că am ieșit pe scenă și am povestit despre o întâmplare din copilărie.  Le-am zis povestea așa:

Era odată o fetiță, avea șase ani, care se juca în casă împreună cu o prietenă cam de aceeași vârstă. Când a sunat soneria, fetița s-a dus să vadă cine e, și-a pus scăunelul ca să se poată uita pe vizor, nu a văzut nimic și atunci a întrebat: 

– Cine e? 

Un glas dogit i-a răspuns: 

– Sunt omul pădurii și am venit să te mănânc. 

Fetița s-a întors în camera de zi și i-a spus în șoaptă celeilalte: 

– Rămâi aici, mă duc după ajutoare, a deschis fereastra și a sărit. 

Aici i-am pierdut. Cei din sală s-au speriat atât de tare, încât mințile lor au zburat undeva departe, în propriile lor temeri, de unde nu i-am mai putut aduce înapoi. Aș fi vrut să am prezența de spirit să-i liniștesc, dar nu am făcut-o. Am continuat.

Fetița locuia la parter și fereastra dădea în spatele blocului, așa că a ocolit până la locul de joacă unde erau mamele și babele împreună cu copiii lor, le-a spus că la ușa ei este un ciudat și că are nevoie de ajutorul lor. Când a ajuns în casa scării împreună cu toate mamele și babele pe care le-a găsit în cartier, l-a văzut pe bărbatul de la ușă și a strigat cu un glas dulce și cristalin: 

– Nenea Carol! 

Fetița eram eu și nenea Carol era un coleg de la mama de la serviciu care venise să aducă ceva și care a vrut să facă o glumă. Gluma era proastă și nu și-a dat seama cu cine se pune. 

Spectatorii nu și-au revenit până la sfârșit. Și nici eu. Le-am simțit teama ca pe o respingere, ca pe un zid pe care nu am reușit să-l sparg. Am plâns la sfârșitul evenimentului. Ratarea doare și nu a reușit să mă convingă nimeni că n-a fost atât de grav pe cât am crezut eu, că oamenilor le-a plăcut foarte mult, că a fost important ce le-am spus. Eu am vrut să fiu amuzantă și am terminat seara în lacrimi.

3. alertă în graniță

Eram în aeroport, fericită, plecam în vacanță. Am făcut niște cumpărături la duty free și am dat să scot portofelul. Nu era în poșetă. M-am întors către ghișeul de frontieră pe la care intrasem, am căutat pe jos, am anunțat vameșii. Eram verde, albă și portocalie, ca steagul Irlandei unde nu mai speram să ajung. Până la urmă, mi-a venit ideea de a scoate tot, dar absolut tot din geantă. Evident că mai căutasem portofelul de vreun milion de ori în poșetă. Și da, l-am găsit după ce am trântit tot pe jos, sub privirile dezaprobatoare ale doamnelor care erau de față. Vameșii au fost oripilați și m-au sfătuit să nu mai port poșete mari.

E benefic să nu ne luăm prea tare în serios și să râdem de noi din când în când. Des, dacă se poate. Cu o bună prietenă plănuim să organizăm cândva niște ”ateliere de tot râsul” în care să ne facem de râs fiecare dintre noi și la care participanții să contribuie cu propriile povești jenante. E util când râdem de noi, e util când facem asta în condiții de siguranță. Vă ținem la curent, zâmbiți și împărtășiți momentele de dezastru, face bine.

Disclaimer: vor fi aprobate în pagină numai comentariile care conțin dezvăluiri ale dezastrelor personale și nu cele care îi judecă pe cei care au curajul de a împărtăși.