Cititorii mei sunt extrem de curioși în legătură cu mintea mea – defectă, în opinia multora dintre ei – și modalitatea în care îmi contruiesc poveștile și crimele. Am mai spus-o de multe ori, nu ca pe o justificare, ci ca pe un fapt, din toate variantele posibile ale unei realități, există și una mai întunecată. Și eu o văd și pe aceea.

Pot să înțeleg tulburările de comportament și pot vedea difunționalitățile. Chiar dacă ele nu există la suprafață. Pot crea o poveste în care lucrurile să meargă prost și oamenii să se conecteze la ceea ce au mai rău. Foarte rar, visez contrucții complicate care să-mi fie utile în romane. În general, visele mele sunt extrem de nevinovate. Mai puțin azi-noapte. Bine că nu mi-am pus busuioc sub pernă.

Ședința s-a terminat foarte târziu, dar mai devreme decât m-am așteptat. Ora 9 seara și eu deja am scăpat! Ca de obicei, îmi imaginasem răul cel mai mare, așa că un rău mai mic a părut de-a dreptul o binecuvântare, prin comparație. Proiectul îmi fusese aprobat după îndelungi deliberări și puteam răsufla liniștită. Mai ales pentru că rata la bancă se ridicase vertiginos în urma ultimei achiziții pe care o făcusem. 

Am avut un noroc fenomenal. O prietenă mi-a povestit de o prietenă care urma să divorțeze la numai un an de la căsătorie și care se străduia să vândă rapid un apartament fabulos pe care-l cumpăraseră după nuntă și la care renovaseră aproape un an, fără să apuce să-l termine. L-am luat rapid.  Tipul pe care l-am angajat să-l termine era un arhitect cu un portofoliu impresionant. Se mutase recent în oraș după ce proiectase prin Anglia și mi s-a părut o mană cerească să fie liber în perioada respectivă și să se poată apuca imediat de lucru. Am clarificat planurile într-o singură zi, i-am dat cheile și am răsuflat ușurată.

Stabilisem să nu calc pe la apartament până când nu e gata. Îmi trimitea fotografii sau mostre de materiale, dar îl lăsam în pace. Nici că-mi doream altceva! Deși târziu, am nevoie să-mi sărbătoresc cumva succesul, așa că mă îndrept către apartament, hotărâtă să-mi încalc promisiunea de a aștepta până la sfârșit. 

Văd lumină de când parchez mașina. Urc scările până la etajul întâi și aud o gălăgie veselă în clinchet de pahare. Ezit când ajung la ușă. Primul impuls a fost să sun, apoi am realizat că e cel puțin dubios dacă nu îndrăznesc să intru în propria mea casă. Descui și pășesc direct în living. Stupoarea e atât de mare, încât nu știu la ce să mă uit mai întâi: la interiorul fabulos sau la cei cinci oameni care șed pe cele două canapele ale mele, importate direct de la Paris. Indivizii, în frunte cu designerul meu par extrem de iritați de vizita mea.

Singurul care se ridică e arhitectul care vine rapid spre mine cu o expresie de parcă aș fi intrat neanunțată peste el în baie. Mă ia ușor de cot și mă împinge spre ieșire. 

– Mi-ai promis că mă lași să-ți fac o surpriză, mai aveai doar două zile de așteptat. 

Tupeul mi s-a părut cu atât mai fantastic cu cât vedeam că cei care erau așezați, două cupluri, unul mai tânăr și unul mai în vârstă, aveau în față niște acte și un teanc de bani. Îmi dau seama că semnau cumpărarea apartamentului. Mă întorc cu spatele la el și formez 112, ceea ce a fost complet greșit, ceva mă pocnește în cap și mi se rupe filmul. 

Atunci m-am trezit.