Ce am făcut bine 

Evenimentul conceput pentru a oferi șansa tuturor celor care au o contribuție importantă în zonă să schimbe impresii și să inspire a continuat a doua zi. Eram în zona de înregistrare și ne îngrijoram deasupra cafelelor că nu vine lumea. Am început cu o jumătate de oră mai devreme și cred că asta ar trebui să ne fie învățătură de minte, că putem schimba lucruri, dar nu la anvergura aceasta. Dacă am început la 10.30 în prima zi, tot așa trebuie să continuăm și într-a doua. La zece și jumătate lumea era în sală și am răsuflat ușurați. 

Nu sunt mândră de perfecționismul meu, dar nici nu mă mai simt vinovată pentru asta. Observ când o iau razna în dorința mea de a controla toate detaliile și-mi dau voie să greșesc. Drept pentru care am preferat să încep prin a invita participanții să-și răspundă la întrebările următoare: 

Ce mi-a plăcut la ziua de ieri? 

Am fost foarte recunoscătoare pentru privilegiul care mi s-a acordat de a cunoaște oameni atât de speciali, pe care îi admiram de la depărtare. Am avut ocazia de a vedea că sunt chiar mai frumoși în realitate. 

Ce m-a bucurat? 

Totul a decurs excelent, senzația că toată lumea este implicată și că totul funcționează. Senzația că toți eram acolo cu același scop. Sentimentul de împreună a fost unul dintre cele mai valoroase lucruri pe care le-am luat cu mine. Senzația că se poate.

Cu ce am contribuit eu ca aceste lucruri să se întâmple? 

Am fost prezentă și mi-am făcut treaba bine. Țin minte bine primul eveniment, în urmă cu patru ani, la care am reușit să-mi spun ”Bravo” înainte de a mă certa pentru diverse mici imperfecțiuni: o pauză prea mare, ceva ce am uitat sau faptul că am inversat ordinea din capul meu. Eram specialistă în a mă lua la rost: ”puteai mai mult”, ”ai fi putut mai bine”. Pentru a progresa, avem nevoie și să recunoaștem ce a fost bine în ceea ce am făcut, nu doar greșelile. 

Pentru ceea ce ar mai fi de îmbunătățit am invitat participanții să răspundă la mailul care le va fi trimis. 

Încredere, încredere, încredere 

Am vorbit despre încredere și despre o schimbare pe care am putea să o facem. Suntem tentați să așteptăm ca celălalt să ne demonstreze că merită încrederea noastră, drept pentru care reticența asta ne împiedică să ne mișcăm mai repede, să construim împreună mai cu spor. Cred că dacă am avea curajul de a spune ”am încredere până la proba contrarie” ar fi mai productiv. Probabil că este ceva ce ține de mentalitate și avem nevoie de un timp foarte lung să ne împrietenim. Mă gândesc că ține și de încrederea în noi înșine, de faptul că avem impresia că suntem vulnerabili și că celălalt ar putea să ne facă rău. S-a văzut asta și din modul în care interacționau participanții. Ceva mai bine decât la alte conferințe, dar s-a văzut și aici tendința de a sta de vorbă doar cu cei pe care îi cunoșteau deja. Am avut chiar și un concurs cu un premiu de la Liliac (un vin special), dar numărul maxim de cărți de vizite strânse a fost 13, deși au fost peste 300 de participanți în total. M-am întrebat de unde vine lipsa de disponibilitate. Un motiv este timiditatea. Un fel de teamă că vom spune ceva nepotrivit, că vom fi judecați, de parcă am putea fi invizibili și numai dacă oferim o carte de vizită ne-ar putea critica cineva eficient, pe nume. Și cel de al doilea motiv este lipsa de curiozitate, un fel de auto-suficiență, că celălalt nu are ce să-mi spună, nu are de ce să mă intereseze și – mult mai rău – poate chiar o să-mi ceară ceva. Ambele variante sunt doar o formă de neîncredere în noi înșine și – în aceeași măsură – un fel de auto-apreciere exagerată. 

Greșim când facem comparații cu cei din jur. Sigur că o anumită doză de ”invidie” ar fi bună dacă ne-am limita la ceea ce am putea face noi pe viitor mai bine, dar când această comparație se oprește la a găsi critici despre celălalt ca să nu cumva să dăm noi mai prost, nu prea e ok. Comparația cea mai bună este aceea cu noi înșine: cu ce suntem mai buni noi azi față de noi cei de ieri și ce aș mai putea învăța azi ca să fiu o variantă mai bună a mea mâine. 

Never Walk Alone 

Dan Isai, fondatorul Salad Box și multe alte linii de afaceri, are doar 30 de ani și a spus un lucru pe care toată sala la susținut. Este de preferat să ne alegem oamenii cu care lucrăm sau cu care trăim pe baza valorilor și principiilor. Cunoștințele și abilitățile se învață, dar atitudinea potrivită este greu de influențat. În momentul în care îi alegi pe cei cu care trăiești sau lucrezi în baza acelorași valori, lucrurile vor merge bine. 

Cantitativ și calitativ, cifre și descrieri

Pe Camelia Petrescu de la Unlock Research am  anunțat-o după 15 minute că mai are 5 minute, timpul ei total fiind de 15, dar eram în asentimentul sălii. Eram toți ochi și urechi la ea și validam tot ceea ce ne prezenta. Pe scurt, despre faptul că suntem oameni și vrem să lucrăm cu oameni. Că nevoia cea mai mare devine cea de sens și contribuție, iar performanța devine secundară. Că este important să vorbim cu cei cu care colaborăm, să le spunem și ce au făcut bine, nu doar unde greșesc. 

Ce competențe vor conta în viitor? 

Oamenii sunt implicați în munca lor și au nevoie să facă o muncă de calitate, indiferent despre ce fel de muncă vorbim. Reușita unei operații pe cord depinde de întreaga echipă medicală, nu doar de chirurg: de la infirmiera care dezinfecteză sala de operație și până la asistenta care asigură instrumentarul, cu toții contribuie la succes. Pentru a se simți parte a reușitei, fiecare are nevoie să i se recunoască implicarea. 

Modul în care recunoaștem nevoiele celorlalți oameni din jurul nostru ne face umani. Și va conta din ce în ce mai mult să conștientizăm că nevoia noastră ca oameni este aceea de a fi văzuți și recunoscuți. De rest se vor ocupa mașinile. Va fi important să ne concentrăm tocmai pe aceste calități când ne gândim la viitor, iar David Timiș ne-a demonstrat asta în prezentarea sa. 

Inovația este știință

L-am văzut pe Mihai la micul dejun în prima dimineață. M-am dus și l-am salutat – v-am spus doar că m-am documentat înainte de conferință. Sigur că a fost surprins, dar i-a trecut repede, mai repede decât răceala care l-a chinuit vreo două zile. Prezentarea lui a fost despre cum inovăm și cum putem fi creativi într-un mod disciplinat, astfel încât inovația chiar să se întâmple. Masterand în managementul inovației la cea mai creativă universitate din Marea Britanie, Mihai a fost o inspirație. 

Sfârșitul nu-i aici 

Sentimentul că am făcut ceva bine ne-a ținut până la capăt. Sigur că am tras și niște concluzii, nu vă spun ce critici ne-am adus, merită zis doar că a fost luată decizia ca Transylvania Awards să aibă loc și la anul. Mai cred și că oamenii s-au bucurat de întâlnire și că s-au creat legături. Heraldist@Wondermarks a făcut o treabă minunată, felicitări!

Multă vreme aveam un complex legat de modul în care îmi făceam intrarea zgomotos și salutând pe toată lumea, modul curios și deschis în care abordam oamenii. M-am simțit mult timp diferită și rămâneam în ceea ce sunt, mirându-mă. Până când am ajuns în Irlanda, unde modul acesta de a fi este perfect acceptabil. După ce am avut impresia că sunt rățușca cea urâtă, când am ajuns printre cei asemeni mie în Irlanda și când în Schull, West Cork mă salutam cu toată lumea pe stradă, m-am transformat în lebădă. Găsindu-i pe ai mei, nu mai conta că sunt excentrică aici. Am avut marele noroc de a găsi cuvântul perfect pentru firma pe care am înființat-o în urmă cu patru ani tot în legătură cu Iralnda. Sonas înseamnă fericire și cu asta mă ocup. Oamenii folosesc timid cuvântul ăsta. Încearcă să-l înlocuiască cu stare de bine sau orice altceva, pentru că se tem că ar fi prea mult. Eu consider că fericire înseamnă liniște, satisfacție cu privire la viața proprie și împăcare, un lucru pe care ni-l dorim cu toții. Fericire nu înseamnă euforie continuă. Înseamnă permanent și nu un moment. Sunt fericită în general și, în particular, Transylvania Awards a fost un moment fericit. 

Să ne vedem cu bine și la anul!