De la un iubit care nu era punctual niciodată am primit cadou un ceas. Mesajul care îl însoțea m-a enervat. Îmi spunea ceva de genul că doar amintirile pe care le avem contează și doar visurile noastre sunt importante, prezentul nu există. În versiunea lui, de îndată ce devii conștient de prezent, el devine deja trecut. Citeam bilețelul și mă uitam la el, moment în care imaginea lui se tulbura ca oglindirea unui chip în apă, în timp ce arunci cu pietre. A fost ca o ciocnire a civilizațiilor.

Prezentul este singurul timp pe care îl trăim. Trecutul este doar o poveste pe care noi ne-o spunem despre ceea ce s-a întâmplat și viitorul este o sumă de scenarii pe care le concepem pentru a-i face față mai bine. Această succesiune continuă de momente prezente alcătuiește trecerea noastră. Tot ceea ce am făcut până acum influențează ceea suntem în acest moment și toate deciziile pe care le luăm au impact asupra viitorului nostru. Nu există un ”acum” suspendat de trecut și de viitor. Într-un articol pe care l-am publicat acum vreo doi ani, am încercat să fac o descriere ceva mai detaliată a relației mele cu timpul și faptul că eu consider că noi trecem și nu timpul.

Există și dintr-aceia care încearcă să trăiască exclusiv în ”prezent”, cu ambiții de a savura clipa, fără să țină cont de motivații, de slăbiciune sau de consecințele faptelor lor. Au o interpretare extrem de puerilă și se vor trezi cândva plini de regrete și frustrări. Eu cred că purtăm în fiecare clipă consecința alegerilor pe care le-am făcut la un moment dat și tot ceea ce facem – sau alegem să nu facem – ne afectează viitorul.

Ne raportăm la timp ca fiind o resursă inepuizabilă atunci când amânăm să luăm o decizie importantă sau când vrem să schimbăm ceva. Considerăm că mai avem timp și mâine să ne rupem dintr-o relație personală sau profesională disfuncțională. Ne dăm voie să așteptăm, pentru simplul motiv că orice schimbare este greu de suportat și comportă un risc. E mai ușor să ne plângem decât să ne mișcăm curul și să facem ceva.

Ne raportăm la timp ca fiind extrem de puțin și foarte prețios atunci când trebuie să justificăm de ce nu facem anumite lucruri. N-am timp să citesc, n-am timp să mă plimb, n-am timp să mă văd cu oameni pe care mi-aș dori să-i văd, pentru simplul motiv că mi-e mai ușor să mă justific decât să verific ce fac și cum fac sau cum nu sunt în stare să fac alegerile potrivite.

Ambele variante au ca sursă două mari motivații: lenea și frica. Suntem extrem de fragili. Din dorința noastră de a rămâne în zona noastră de confort, suntem foarte greu de convins să ne asumăm riscuri. Avem mare nevoie de a ne simți văzuți, apreciați, acceptați, pentru că avem o mare nevoie de a fi iubiți. Cu cât e mai mare nevoie de a acoperi un gol dinspre exterior, cu atât e mai mare fragilitatea la interior. O persoană care se simte în confort autentic cu sine nu are nevoia disperată să-i facă pe cei din jur să-l/ s-o iubească cu orice preț, ci se concentrează pe a alege de a avea relații (de prietenie, de iubire, profesionale) cu cei care au același sistem de valori și care iubesc cu generozitate.

Încercăm să vindecăm relații înainte de a reuși să lucrăm la autonomia emoțională a celor care sunt implicați. E greu de stabilizat o relație între doi care sunt distruși. O amică se plângea odată de un fost iubit cu care tocmai terminase o relație: ”dacă el ar fi fost în stare să mă ajute, poate că am fi depășit situația și am fi rămas împreună. Aveam nevoie de stabilitatea lui emoțională”. I-am răspuns extrem de radical: ”dacă el ar fi fost cât de cât stabil emoțional, nu ar fi fost atras niciodată de dramele tale, ar fi preferat o persoană la fel de stabilă.

Conversațiile din ultimele zile pe tema relațiilor duc la o singură concluzie: cu cât suntem mai bine, cu atât ne vom concentra să stabilim legături cu persoane care sunt cel puțin la fel de bine ca noi. Nu suntem salvatorii nimănui și nu există nimeni care să ne salveze. E extrem de important ca valorile celor care sunt în cadrul unei relații să fie compatibile. O persoană care are ca valoare cinstea nu va putea fi în relație cu un mincinos, un harnic se va ciocni în mod cumplit de un leneș. E valabil atât în sfera personală cât și în cea profesională. Doar 5% dintre cuplurile de la noi consideră că au relații armonioase. Curajul de a lucra cu sine e  greu de dobândit. Cei mai mulți preferă să dea vina pe celălalt: ”tu mă faci să sufăr”, ”tu mă enervezi”, ”tu ești de vină” în loc de ”eu simt că mă doare”, ”eu mă enervez”, ”eu sunt dezamăgit/ă”.

Conflictele de valori sunt cele mai dure și, deseori, cel mai greu de depășit. În orice fel de relații și pot fi devastatoare în cele personale. Alex, un bun amic și mare înțelept, are o definiție minunată pentru o relație bună: ”știi că o relație e funcțională atunci când e ușoară”. Când lucrurile se desfășoară cu simplitate, cu încredere și onestitate, când nu e nicio luptă, când fiecare se comportă având același scop, ca relația să meargă bine. ”Ușor” nu înseamnă ”de la sine”.

Munca într-o relație ține de intenție, de observație și de prezență. În special femeile au un talent deosebit de a se strădui să fie bine. Am făcut-o și eu de destule ori. Din dorința de a fi iubită, m-am străduit să fac totul perfect, astfel încât el să vadă, să conștientizeze, să aprecieze și să se comporte așa cum aș fi avut eu nevoie. Doar că  amânarea conștientizării situației este doar un escapism ieftin. Este nevoie să vorbim, să spunem ce avem nevoie, indiferent de consecințe. Dacă nu facem asta, e un act de desconsiderație față de noi înșine, care dublează lipsa de implicare a partenerului. La mine a durat destul de mult până când am știut să aleg dacă mai vreau sau nu să rămân într-o relație. Credeam că se va schimba ceva, că el va înțelege, că-și va da seama și atunci mă străduiam. Era doar un fel de încăpățânare.

Am crescut. Și mi-aș dori ca toate căutările sau lupta pentru autonomie emoțională să se întâmple mai repede pentru tinerele cu care intru în contact. Am avut o discuție foarte intensă, ca o sesiune de coaching în week-end cu o prietenă căreia îi spuneam că sunt bucuroasă să fiu un ajutor pentru ele să se vadă mai bine, să se descopere mai repede și să se bucure pe de-a-ntregul de ele însele ceva mai devreme decât am reușit eu.