Time Magazine a desemnat Person of the Year 2017  femeile care au spart tăcerea și au inițiat mișcarea #metoo.  Au vorbit și au învins frica.

Bărbații și femeile diferă și în ceea ce privește temerile lor. În adâncul lor, cea mai mare frică a bărbaților este că femeile vor râde de ei și că se vor simți umiliți, pe când cea mai mai frică a femeilor este de violența bărbaților. În adâncul lor, femeilor le este teamă că bărbații le vor omorî. Nici măcar nu este un citat, este un fel de înțelepciune care circulă în limbajul aproape comun.

Din păcate, încă nu ne dăm seama că suntem abia la început de drum în ceea ce privește egalitatea de șanse sau tratamentul echitabil. Acum 100 de ani femeile abia începeau să-și câștige dreptul la vot. În România dreptul de a vota a fost acordat femeilor abia în 1938.

Am vizitat de curând Palatul Parlamentului din București cu o prietenă venită din străinătate. Am fost atât de impresionată de faptul că arhitectul principal al construcției ”Casa Poporului” a fost o femeie, încât nu mai conteam să mă mir. Recunosc, nu am știut că, la cei doar 30 și ceva de ani, Anca Petrescu a fost numită șefa proiectului și a condus o echipă de peste 70de arhitecți. Prietena mea a zis ceva de genul: ”sigur s-a culcat cu Ceașescu”. I-am adus aminte ce tocmai ne spusese ghida, că arhitecta a continuat lucrările și după 89. A dat din cap neimpresionată. Nu m-am putut abține și am întrebat-o: ”crezi că toate femeile care ajung într-o poziție de conducere se culcă cu cine trebuie?”, la care mi-a spus că era absolut sigură. M-am uitat la ea fără să-mi vină să cred. Cum e posibil și oare ce se putea să i se fi întâmplat în viață, încât să creadă cu tărie că promovarea se poate obține doar între cearșafuri? Și vorbim despre o persoană adultă, născută și crescută într-o țară din vestul Europei.

Am văzut și comentarii nepotrivite despre tot ce a însemnat #metoo. Huiduieli către unele care au comentat prea târziu sau către altele care au comentat după ce s-au bucurat de favoruri. Doar că acestea au fost excepțiile. Cei mai mulți dintre noi am văzut #metoo ca pe o șansă de a declara abuzul și de a ne face auzite și auziți.

Experiența despre care am povestit eu într-un articol pe care-l puteți citi aici a fost foarte dureroasă nu atât din perpectiva a ceea ce s-a întâmplat – de parcă n-ar fi fost destul – ci pentru că cel căruia i-am spus și căruia ar fi trebuit să-i pese mi-a zis că am făcut eu ceva sau măcar ar fi trebuit să-mi fi dat seama. Să nu fi fost credulă sau naivă.

Cred că acesta este cel mai mare beneficiu pe care l-a adus campania. Faptul că femeile pot spune ce s-a întâmplat fără să fie judecate atât de aspru că au fost în situația respectivă.

E imposibil să corectăm trecutul. Unele mărturisiri se referă la lucruri întâmplate cu ani în urmă. Cele mai multe vorbesc de hărțuri sau abuzuri care nu au fost duse până la capăt. Au scăpat de violență, dar femeile au rămas pentru ani de zile cu rușinea de a fi fost în situația respectivă, cu teama de a nu povesti ceea ce s-a întâmplat. Toata mișcarea dă legitimitate să vorbim despre ceea ce s-a întâmplat și să ne străduim ca astfel de lucruri să nu se mai întâmple. Contează cum creștem noua generație de femei. Contează să vorbim. Trebuie să știm că oricând avem dreptul să ridicăm capul și vocea pentru a ne face auzite.