Fetița o ține de mână pe mămica ei și trec prin fața unui magazin aflat la parterul unui bloc. Din vitrină zâmbește o maimuță. Jucăria e de mărimea unui copilaș de-un an, are pielea din pânză în carouri albastre și o pereche de pantaloni scurți cu bretele. Fetița hotărăște că e evident o ea-maimuță. Se oprește în fața geamului și privește îndelung la noua ei prietenă. Posibilă prietenă, dacă va dori mama ei. Vede prețul și-și dă seama că nu e chiar cât o înghețată. Strâmbă din nas, oftează, chiar îi dau lacrimile, în timp ce o roagă pe mama ei să i-o cumpere.

Mama mi-a luat-o și eu am iubit-o enorm. Și pe mama, dar acum mă refeream la maimuță. Mult timp nici nu a avut un nume, pentru că nu mă puteam hotărî. A fost un serial pentru copii, care se numea Daktari, pe când eram eu foarte mică și de acolo am numit-o Judy, pentru o perioadă atât de scurtă, încât a fost nevoie să caut acum în wikipedia. A mai chemat-o și Cheeta, prietena lui Tarzan, dar nu pentru mult timp. În general era EA.

O duceam cam peste tot, aveam foarte mare grijă de ea. Dacă se atingea cineva de ea cu răutate, simțeam că mă doare și pe mine. Verii mei obișnuiau să o bată. Li se părea foarte distractiv când eu plângeam. Eram atentă să o ascund când veneau ei în vizită.

Am luat-o cu mine oriunde m-am mutat. A avut mereu un loc al ei. Nimic ieșit din comun, nimic deplasat, a stat mult timp în veranda casei unde locuiesc și apoi pe un fotoliu din casă. S-a decolorat atât de tare, încât părul ei șaten, scurt de tot, ca la maimuțe, are acum o nuanță de cafeniu deschis. Ca o cafea cu muuult lapte. Arată de parcă ar fi îmbrătrânit și ea odată cu trecerea anilor. Pe față i s-a crăpat puțin pielea. Adică pânza. Acum are o îmbrăcăminte pe care am primit-o de la fetița unei prietene: pantalonași cu volan și o bluză cu floricele. Totul roz.

A fost singurul lucru pe care ți-l minte să mi-l fi dorit mai tare în copilărie. Și singura jucărie de care m-am bucurat și pe care am păstrat-o până acum. Lucrurile sunt mai complicate, am o ”relație” specială cu prietena mea din pânză în formă de maimuță, a fost un element important de siguranță în copilăria mea. Era prezentă pentru mine. Îi voi dedica un articol special despre teoria atașamentului.

Când Ada avea vreo trei ani, eram pe Mureșenilor la plimbare într-o zi și ea a văzut o omidă din pluș în vitrina librăriei. Acum 20 de ani, era o librărie chiar în capătul dispre Livada Poștei. Costa mult, nu mai știu cât, dar enorm pentru bugetul meu, încă studentă. Am suferit cumplit că nu am putut să i-o cumpăr. Ada a uitat rapid, i-am luat zilele următoare o omidă mică din plastic fosforescent care lumina puțin după ce stingeam becul. Adei i-a plăcut mult, dar n-a făcut o pasiune pentru ea.

Se întâmplă des să-mi aduc aminte de episodul acela. Când n-am putut să-i iau jucăria pe care a văzut-o în trecere, într-o vitrină. După ce am vorbit cu ea când s-a făcut mai mare, am înțeles că era doar proiecția mea, eu mă duceam cu gândul la cât aș fi suferit eu dacă mama nu mi-ar fi luat maimuța. Nu pentru momentul în care am văzut-o, ci prin ceea ce a devenit jucăria pentru mine. Eu aș fi suferit dacă nu aș fi avut maimuța, asta era în mintea mea. Ada nu avea nevoie de omidă, mă avea pe mine. Când era mică, obișnuia să adoarmă ținându-mă de mână. Mi-au dat lacrimile când am povestit despre maimuță și mi-a zis ”eu te aveam pe tine”.

Azi aveam o conversație cu Ada pe mesaje și mi-a zis să încetez cu ”sindromul omida”. Prima dată n-am înțeles la ce se referă. Apoi mi-am dat seama că era vorba de vinovăția pe care o simețam eu, dar care nu avea neapărată legătură cu ea, ci cu ceea ce mi se întâmplase mie.

Aș merge și mai departe și aș trage două concluzii. Prima dintre ele ar fi că dorințele și nevoile copiilor noștri sunt diferite de ale noastre și că ar fi de preferat să observăm atent și să întrebăm de fiecare dată. Și să nu tragem concluzii pripite. Cea de a doua este că unele din durerile copiilor noștri sunt doar în capul nostru. Pot fi ecouri ale unor dureri ale noastre.

Ca părinți, facem și greșeli. Este posibil să-i fi atins lucruri cărora noi să nu le fi dat însemnătatea cuvenită la momentul respectiv, dar care să fi produs un impact negativ. De aceea ar fi minunat să avem conversații deschise cu copiii noștri, poate genul de conversații pe care nu am reușit să le avem niciodată cu părinții noștri. Despre ceea ce a contat cu adevărat. Despre ce am făcut bine, dar și despre ceea ce am făcut greșit.

Depinde de noi. De la o generație la alta, devenim părinți din ce în ce mai buni.

Ca părinți, orice vom face, tot vom da și rateuri în creșterea copiilor noștri. Important este să ne străduim tot timpul, să încercăm să reparăm cândva și să ne rugăm să dea peste terapeuți buni.

Din fericire, de la o generație la alta, și terapeuții devin din ce în ce mai buni.

Later edit: Ada a citit articolul și mi-a transmis cu LITERE DE TIPAR că a dormit cu omida de când i-am cumpărat-o și până pe la 10 ani. Cum totul este subiectiv, am adăugat completarea ei.