Mă fac vinovată de sfidare. Ca de obicei, îmi merit pedeapsa. De data asta am scăpat ca prin urechile acului și simt nevoia de a împărtăși nu atât pentru a da cuiva vreo lecție sau vreo soluție, ci pentru că ajută mult la procesul de învățare să povestești și altora. Cel mai bine ar fi să-mi puneți întrebări. S-a demonstrat că modalitatea cea mai bună de a reține cât mai mult  este să răspunzi imediat la câteva întrebări. Îmi puteți trimite mesaje sau scrie comentarii chiar la articol.

Am o lungă serie de clacări din cauza epuizării. Cele mai multe au venit sub forma unor incapacități fizice concrete, care au fost doar efecte indirecte ale oboselii. Din cauza atenției îndreptate către exterior și performanță, nu le-am sesizat decât prea târziu. Să nu simți oboseala poate fi un mare dar. Așa îl priveam eu. Doar că m-am trezit – și de data asta – cu bateriiile complet golite.

Sunt deseori întrebată cum de reușesc să fac atâtea lucruri de parcă aș avea o relație specială cu timpul. Mă uit ca proasta de fiecare dată și nu înțeleg întrebarea. Pentru mine timpul este doar o dimensiune și nu o resursă limitată. Pur și simplu, nu-l iau în considerare. ”Când ai timp?” este întrebarea care mă blochează pe mine, pentru că eu nu cred că timpul este ceva ce putem avea, nu timpul se scurge, ci noi trecem prin el.

Prin vara lui 2009 am avut o perioadă grea. La sfârșitul unei zile cu dureri de cap atroce, am început să pocesc cuvintele. Mai mult decât atât, mi-a căzut ușor și fața. Replica mea a fost: ”avem de-a face cu o hemipareză a frigore sau cu un accident cerebral. Mă ocup de asta mâine dimineață”. Accidentul cerebral a fost doar un avertisment, fusese doar un accident ischemic temporar, un blocaj de vas, fără efecte vizibile la vreo investigație. M-au convins doar analizele de sânge care indicau creșteri speciale ale unor parametri. Vreo săptămână am încercat să-mi conving neurologul că e doar o nevralgie. Am luat o scurtă pauză, doar două săptămâni și m-am întors la muncă.

În 2010 am clacat rău. Complet epuizată (burn-out ca la carte) am făcut o depresie minoră și abia atunci m-am speriat. M-am apucat de terapie și am citit  în special despre prevenție. Am intrat într-o vrie de nedescris din dorința de a învăța cât mai mult. Am început atunci și o formare ca art-terapeut care a durat doi ani. M-am afundat în studiu, fără să simt oboseala.

2011 a fost un an extrem de greu, am dat cu ignore tuturor semnelor posibile. Am intrat în 2012 cu o pneumonie care m-a trântit la pat pentru o lună încheiată. Tocmai când mă târam prin casă am aflat vestea că ”Doi” urmează să fie publicat de editura Tritonic.

A mai trecut un an greu, am scris mult, am făcut și o formare în solution focused coaching și m-am trezit în 2014 cu o situație mai specială de sănătate care m-a scos de pe orbită vreo trei luni. Îmi era atât de rău în unele zile, încât nu eram în stare să ies până în curtea proprie. Cel mai tare mă speria că nu puteam citi. Nici la un film nu prea puteam să fiu suficient de atentă, uneori mă surprindeam că nu am reținut până la sfârșitul acestuia ce s-a întâmplat la început.

În 2015, credeam că stăpânesc metodele de relaxare și încărcare. Mi-am luat vacanța cea mai lungă și am explicat chestii.

Acum, în decembrie 2017, încerc să fac o analiză a modului de operare și să trag concluzii. Să-mi fac un manual de utilizare. De fiecare dată repet aceleași greșeli, doar că anvergura acestora scade.

Mă plimbam ieri pe stradă și m-am întâlnit cu niște foste colege de clasă din liceu. La scurt timp, m-au întrebat ce anume fac și ce pastile iau de sunt atât de senină. Mi s-a părut cel mai relevant feedback pe care l-am primit în ultimul timp. Am spus-o și o repet, sunt cel mai dificil elev de care am avut parte, recunoașterea celor din jur mă face să continui. Dacă pe mine am reușit să mă antrenez, pot reuși cu oricine.

Dacă ar fi să fac o listă cu lucrurile cele mai importante, aș spune următoarele:

  • observația

Suntem pe pilot automat și ne mișcăm constant pentru a atinge obiective mai clare sau mai puțin clare. Uneori facem asta doar pentru ”impresia artistică” față de noi înșine. Nu suntem în stare să observăm ce se petrece cu noi, din dorința absurdă de a face totul. Repede și bine. Repede și perfect. Doar în momentul în care ne creștem capacitatea de a ne observa, vom fi în stare să ne conectăm cu noi.

Știu că ar fi fost mult mai clar dacă vorbeam doar despre mine, dar mi-e mai ușor să vă bag pe toți în aceeași oală.

Și mai știu că observația este esențială. De aici pornește totul. Doar dacă suntem în stare să vedem ce și cum facem, care ne sunt alegerile, mai putem schimba.

Anul acesta am știut de pe la sfârșitul lui septembrie că am cam obosit, dar mai aveam multe de făcut. Am tras de mine în același ritm până la începutul lui decembrie. Dacă aș fi făcut mai din timp lucrurile despre care vorbesc mai jos, poate că nu mi se goleau bateriile în halul ăsta.

  • pauza

Oricât de contraintuitiv ar părea, cel mai mare bine pe care ni-l putem face atunci când suntem foarte prinși este să facem o pauză. Spunând ”stop” când suntem extrem de ocupați și dându-ne un timp de reflexie, ne facem un serviciu. Se obțin beneficii maxime când ne dăm un timp de gândire și de privire din exterior cât mai des.

Pauza simplă înseamnă cinci minute din când în când pe parcursul unei zile pentru repoziționare. Cinci minute de liniște în care să aducem atenția strict în prezent, în acum, în corp.

  • respirația

E ceva ce se petrece automat și nu are nevoie de acordul nostru. Ni se pare de la sine înțeles, nu ne batem capul și uităm că poate fi un motiv de bucurie. Una dintre cele mai simple și eficiente metode de liniștire este aceea de a ne concentra pe respirație. Câteva minute în care să ne orientăm pe ritmul în care inspirăm și expirăm. Putem face asta absolut în orice moment, absolut în orice situație, efectele sunt aproape miraculoase.

  • zâmbetul

Suntem mult prea concentrați pe ceea ce ni se întâmplă rău sau altfel decât ne dorim și uităm frecvent că sunt atâtea lucruri de care merită să ne bucurăm. Să luăm doar respirația, fie și pentru că încă mai facem asta ar merita să zâmbim. Este aproape imposibil să zâmbim cuiva și să nu ne zâmbească înapoi. De multe ori, oamenii spun că au nevoie de un motiv concret pentru a zâmbi. Eu cred că ar trebui să avem mai degrabă de un motiv concret ca să fim încruntați. Ține de perspectiva cu care privim lucrurile.

  • curiozitatea

Orice am face, putem controla doar acțiunile noastre și nu tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Putem alege doar ceea ce facem din lucrurile care ni se întâmplă. Curiozitatea este mult mai bună decât încrâncenarea, viața ne va lua mereu prin surprindere, iar universul are un simț al umorului foarte dezvoltat. Și absurd de multe ori.

  • flexibilitatea

Capacitatea de repoziționare cu schimbările din exterior ne face viața mai ușoară. Ține de adaptarea la provocare, de disponibilitatea de a găsi o altă soluție decât cea pe care o stabilisem la un moment dat. O întrebare bună este: ”ce pot face mai bine cu ceea ce se întâmplă?”. Avem tendința de a exagera capacitatea de schimba lucrurile în viitorul îndepărtat și ne simțim lipsiți de putere în ceea ce privește prezentul, pe când situația este exact inversă: impactul nostru se produce strict în prezent, cu fiecare acțiune pe care o facem ACUM modelăm viitorul. Cu cât suntem mai ancorați în clipa de față, cu atât mai eficiente sunt acțiunile care țin de viitorul nostru.

  • răbdarea

Sunt puține lucrurile care se schimbă peste noapte. Din nou, vorbesc doar de ceea ce putem influența noi înșine. Să luăm exemplul banal al scăderii în greutate și al modelării masei musculare, nu de alta, dar ne apropiem de sfârșitul anului și multe dintre rezoluțiile pentru anul ce urmează vor suna: ”să slăbesc 5-10 kg” și ”să mă duc la sala de antrenament”. Niciuna dintre ele nu se poate petrece în câteva ore. Este nevoie de acțiuni sistematice, de determinare și de răbdare. Multe dintre obiectivele pe care ni le setăm nu le ducem până la capăt pentru că renunțăm prea devreme.

  • blândețea

Am avut mult timp un bici imaginar cu care mă plezneam de fiecare dată când aveam impresia că o las mai moale. Oricât de greu mi-ar fi fost, aveam o voce interioară care îmi spunea: ”poți mai mult”, ”nu e chiar atât de greu”, ”ridică-te și mergi mai departe”, ”nu te mai plânge”, ”n-ai timp” … Poate că nici nu sună atât de grav, dar era. Abia în ultimii ani am reușit să strecor câte un ”bravo” când făceam ceva bine. Standardele mele cu mine erau complet nerealiste. Rezultatul trebuia să fie perfect de fiecare dată și nu eram în stare să apreciez străduința și munca asiduă pe care o depusesem. M-am schimbat. Am învățat blândețea.

 

În următoarea perioadă sunt în vacanță. Am o listă întreagă de articole pe care vreau să le scriu, mă bântuie deja următorul roman, mai vreau să concep și un material care să ajute la creșterea stării de bine celor care-l vor utiliza. Știu că sunt în pauză și că nu mă pot abține de la face mereu câte ceva, promit să mă observ mai bine, să respir mai bine și să fiu mai flexibilă cu rezultatele. Și să fiu mai blândă cu mine.