Am fost la Fan Matinal săptămâna trecută și am vorbit despre cărți. Alexandru Bica (gazda și realizatorul emisiunii) m-a întrebat când apare următorul și am îndrăznit să spun că-l termin până la sfârșitul anului, deși încă nu m-am apucat să-l scriu. Să-mi fi scăpat? Nu cred în asta. Să fi fost doar o dorință a mea și am declarat public doar știind că mă voi strădui să-mi îndeplinesc promisiunea? E posibil. Cred cu tărie că ceea ce spunem e ca o promisiune pe care o facem celorlalți și în aceeași măsură și nouă.

Tot data trecută mi-a propus să țin o rubrică săptămânală de antrenament mintal. Din fericire, nu în direct. N-am agreat emisiunea pe loc. M-am gândit o zi. Chiar două. I-am promis abia joi seară lui Alexandru că mă bag. Și atunci a sunat ca o sentință. Sunt prinsă în multe proiecte – nimic nou, numai bine ce am fost de curând intervievată despre burnout – și totuși am acceptat.

Tot așa cum dacă ne mișcăm nu înseamnă că facem sport, până nu observăm că gândim și nu verificăm ce gândim, cum gândim, nu se pune.

Am realizat că cel mai potrivit ar fi să spunem cu prima ocazie a rubricii Fan Tony© – fan tonic – (în cadrul Fan Matinal Antena 1 BV) cam ce promitem și să mai și analizăm care-i treaba cu făgăduielile  vom avea câte 10 minute pentru mai mult curaj de a înfrunta săptămâna.

Sigur că mi-am adus aminte de o promisiune pe care am făcut-o cândva și pe care nu cred că mi-o voi putea ține. În urmă cu niște ani am fost la o emisiune și o bună prietenă mi-a zis că ar trebui să-mi pun un aparat dentar. Ne se face să apar cu dinții vraiște la televizor. I-am zis atunci că dacă o să am emisiunea mea în fiecare săptămână, cu siguranță că voi face asta. Acum am varianta de a spune că-mi pare rău că nu voi respecta ce-am spus sau că o rubrică nu e tot una cu o emisiune întreagă … Sau …

Cât de des promitem ceva? Cât de des ne ținem de promisiuni? Ne ținem tot timpul de promisiuni?

Ei bine, viața are talentul – ar spune unii – sau simțul umorului – aș zice eu – de a ne provoca în fel și chip. Intervine neprevăzutul, hazardul și uneori nu reușim să ne ținem de cuvânt.

Când aveam vreo 5 ani, mama a întârziat să mă ia de la grădiniță. Eram în tura de după-amiază, stăteam singură pe un scăunel în holul întunecat, toți ceilalți copii plecaseră. Lumina era aprinsă în sala de clasă și doamna care făcea curățenie mătura fluierând. Mi-a zis să nu mă mișc de acolo și să aștept.  M-a durut foarte tare să cred că mama a uitat de mine.

Se întâmplă un lucru similar și cu toți cei față de care nu ne ținem de cuvânt, la ei ajunge că nu îi apreciem destul de mult și se produc fisuri în relație. Chiar și atunci când încălcăm promisiuni mici, ceilalți simt că nu se pot baza pe noi.

Știu că am ajuns odată la o serbare la grădinița Adei cu mult după ce începuse. Pe Ada am găsit-o cu lacrimi în ochi în brațele unei educatoare. M-a durut foarte tare că nu ajunsesem la timp și m-am înfuriat cumplit pe mine.

Când ne încălcăm promisiunile este ca și când nu am acorda suficientă valoare cuvântului nostru. Este o lipsă de respect față de noi înșine, nu  numai față de celălalt.

Uneori promitem doar ca să nu-l dezamăgim pe celălalt. Ni se pare mai ușor să amânăm supărarea și confruntarea decât să spunem pe loc că nu se poate. Doar că suferința ulterioară este mai mare, pentru că i se adaugă și senzația că a fost mințit. O promisiune nerespectată și care era falsă de la bun început este, pur și simplu, o minciună.

De ce facem promisiuni pe care nu le putem ține?

– vrem să obținem ceva pe moment – dacă-mi faci clătite, spăl eu bucătăria

– vrem să amânăm o confruntare  – mă duc imediat să duc gunoiul

– vrem să ne facem fericit interlocutorul, fie chiar mințindu-l – nu cumpărăm ciocolată acum, îți dau când ajungem acasă.

N-am zis niciun ”promit”, dar la celălalt mesajul a ajuns astfel. Și e responsabilitatea noastră.

Dacă nu rostim cuvântul ”promit” e tot ca o promisiune?

Ei bine, da. Tot ceea ce declarăm că vom face reprezintă o promisiune pe care o facem celor din jurul nostru.

Mai bine promitem mai puțin și facem mai mult. Lipsa de coerență distruge relația. Este de preferat să spunem ce facem și să facem ce spunem. Să promitem mai puțin și să facem mai mult.

Cum e cu lucrurile pe care ni le spunem nouă înșine?

mâine merg la sală/ alergat/ sport – și nu mă duc

de mâine mă apuc de citit – și găsesc încă un serial bun online.

Ce fel de senzație avem? Că ne-am păcălit? Oare ajută? Eu cred că ne face să nu ne simțim bine. Apare dezamăgirea.

Ce facem atunci când încălcăm o promisiune? Cum ne scoatem? Ajută să venim cu explicații?

Ei bine, chiar dacă mama mea a trebuit să stea peste program la o ședință sau dacă eu am întârziat la serbarea Adei din cauză că veneam dintr-o delegație, a contat mult mai mult să o aud pe mama spunând că îi pare extrem de rău, tot așa cum i-am spus și eu Adei că regret cumplit și că voi avea grijă să nu se mai întâmple. E mult mai important să-l asigurăm pe cel sau pe cei pe care i-am dezamăgit că ne doare și pe noi și că vom împiedica să se mai întâmple. Are mult mai multă valoare pentru relație. Și se poate întâmpla o singură dată.

Ce ne-ar ajuta să ne ținem promisiunile?

Cred că ar fi de preferat să avem o părere mai bună despre cei cărora le promitem și să spunem doar lucruri pe care să le și facem, pe de o parte. Pe de altă parte, ar ajuta să avem o părere mai puțin bună despre noi și să nu mai sperăm că vom face ceea ce nu suntem în stare.

I-am zis unui prieten că voi vorbi despre promisiuni și mi-a zis următorul citat: ” a promite este nobil, a te ține de cuvânt este burghez”.

O săptămână tonică să aveți!