Cel puțin teoretic, la momentul lansării sale, scopul facebook era de a aduce mai aproape prieteni și de a crea comunități. Potențialul de afacere nu a întârziat să apară, ca și când ai strânge lume multă laolaltă și ai rata posibilitatea de a încasa niște bani de reclamă. Astfel încât a început să se schimbe și dinamica.

Mi-am creat profil destul de repede, cred că era 2008, dar nu prea era lume și nu m-a interesat. De prin 2010 am început timid cu postările și am rămas un utilizator cam timid.

Ne-am defectat. Aparența unei interacțiuni ne face să intrăm de câteva ori pe zi în aplicație, măcar să vedem ce mai fac cei din jurul nostru și să descoperim că sunt cu toții fericiți și zâmbitori. În general, punem poze atunci când ne este bine și intrăm să verificăm feed-ul când ne plictisim sau când realitatea este incomodă, așa că ne refugiem în mediul virtual unde toată lumea dă cu râsete și înțelepciune pe pereți și de pereți, drept pentru care, chiar dacă ne trece plictiseala ne vom simți mai puțin confortabil cu viața noastră.

Odată cu apariția Instagram, lucrurile s-au dus și mai departe. Nu mai e nevoie nici de texte, nici măcar scurte, ajunge câte o fotografie bine făcută, dacă nu e strălucită ne ajută chiar aplicația să-i punem filtre. Aici nu mai există noțiunea de cerc de prieteni – sigur între timp și facebook a creat din ce în ce mai multe opțiuni pentru ca totul să devină ușor și public – totul poate fi spus, adică arătat tuturor, de la bun început. Creierul se adaptează, vrea din ce în ce mai multă imagine, din ce în ce mai repede, dispare nevoia de a ști, a afla, rămânem doar cu foamea de a vedea cât mai mult.

Sunt nenumărate studii care demontrează foarte clar diverse efecte negative ale utilizării excesive de social media. Până una alta, se vede cu ochiul liber cât de mult a scăzut capacitatea de atenție a adultului obișnuit. Nu mai suntem în stare să citim, un text a cărui lectură ne ia mai mult de 2-3 minute devine o provocare  – aici există o rezolvare simplă: textele pe care le considerați importante, le puteți tipări și citi astfel, ajută. Ca să nu mai spun că  veți reține mult mai mult. Social media s-a transformat într-un mediu în care solicităm disperat atenția. Fiecare devine un canal de știri despre propria persoană și cere să fie apreciat. Fiecare are un public mai mult sau mai puțin numeros și din ce în ce mai puțini prieteni. Conectarea autentică nu poate fi obținută în mediul virtual. Nici la telefon sau videotelefon nu e același lucru, când totuși se petrece în timp real, darămite pe fb când reacțiile sunt întârziate. Tardive, de cele mai multe ori.

Încă nu mi-am dat seama nici pentru mine cum e mai bine să fac. Cred că dacă nu aveam pagina de autor Tony Mott – dacă ați ajuns până aici ați putea să dați un like – aș fi fost mai puțin activă social virtual. Din toate statisticile pe care le mai consult (rar), reiese că sunt mulți care ajung pe blog ca urmare a postărilor mele directe, dar nu toți. Unii vin din recomandări. Mă miră când am conversații cu prieteni sau cunoscuți care m-au citit, care spun că au fost impresionați, dar nu știam de ei, o dată n-ar da un like să mă bucur și eu. Mai sunt și aceia care intră direct pe site din când în când. Sunt atât de discreți și de delicați. Pfff, de fapt sunt niște obsedați de control, nu vor să lase urme, de asta nu dau like paginii.

Ce voiam să zic de la început e că o să postez doar cu interes, pentru promovarea blogului și a paginii Tony Mott (dacă nu ați dat like la îndemnul de mai sus, o puteți face acum, urmează surprize interesante în scurt timp). Mi se pare că viața e mai lentă și mai plină cumva atunci când nu stau pe fb/insta etc. Mă conectez mai bine la mine și la cei din jurul meu.

Am cunoscuți care sunt (aproape) tot timpul pe telefon (jocuri sau social media). Cu care trebuie să mă lupt să-ți pună tel pe silent măcar la masă, pentru că le intră alerte la fiecare 10 secunde.  Știu cazuri de persoane care râd în timp ce-și fac fotografiile și plâng imediat după ce au postat. Singura recomandare pe care o pot face este să caute să se vadă cu cineva, cu un prieten, om în carne și oase sau măcar să poarte o conversație onestă la telefon cu cineva atunci când se simt singuri și triști.

Mai sunt cei care simt singuri și postează, spunând deschis asta. Chiar dacă vorbesc despre tristețe, feedbackul pe care-l primesc este superficial și vine prea târziu, mai mult decât atât, în loc să fie despre căldură și îmbrățișare, devine o gratificare a tristeții. Creierul ar putea crede că e bine când suntem triști, postăm despre asta și primim multe, multe like-uri și emoticoane. Drept pentru care, va repeta figura. E cumplit să ne simțim triști și însingurați și cei din jur să spună bravo.

Și eu sunt avidă de apreciere după ce postez ceva. Stau cu sufletul la gură și număr like-urile de fiecare dată, fie la articole, fie la fotografiile postate. Cu Ada scot cele mai bune scoruri, dar mă descurc bine și cu pisicile. În perioada următoare o să mă concentrez mai mult pe articolele pe care le am de scris, urmează să se publice caietul despre care vă vorbeam în articolul ”(ne)fericirea noastră cea de toate zilele” și pot mărturisi că fericirea îmi mănâncă tot timpul. Abia aștept să vă pot da mai multe vești și să începem promovarea.

Dependența de social media este similară oricărei dependențe și este de preferat să nu o încurajăm. Tot așa cum un pahar de vin din când în când nu te face alcoolic, nici folosirea cu moderație și cu un scop anume a facebook nu are de ce să fie dăunătoare (conectare cu anumiți prieteni apropiați și cu care avem interacțiuni și în realitate, obținere de informații de pe anumite platforme media sau de știri pe care le urmărim).

Nu postez niciodată când mi-e rău sau când nu sunt ok, dar eu nici măcar nu sunt în stare să-mi sun prietenii când nu mi-e bine. Lucrez la asta. Cei care mă cunosc s-au învățat, altfel încât dacă nu postez mai multe zile știu că-s razna: fie praf de bolnavă pe undeva, fie plecată de acasă (la propriu sau la figurat).

Consider că e esențial să ne creștem capacitatea de a ne observa stările, mecanismele de protecție automatismele și modul în care gândim. Este nevoie să fim  mai prezenți în prezentul nostru și asta se poate întâmpla doar în realitate. Ca să evităm orice confuzie, mă refer la realitatea reală și nu la  ”realitatea virtuală”.