Nu țin minte când m-am văzut prima oară frumoasă, dar știu sigur când mi s-a părut că sunt urâtă.

Adolescența este perioada cea mai grea și avem nevoie de resurse aproape inepuizabile ca s-o depășim în siguranță. Părinții noștri, cei care ne-ar putea fi aproape în perioada aceea, sunt depășiți de situație și mult mai speriați decât noi, astfel încât conflictele se pot adânci și mai tare. Copiii se transformă pentru câțiva ani: din ființele acelea drăgălașe care caută alint și mângâiere devin niște monștri care se hrănesc cu nervii părinților. Cel puțin așa pare din afară, pentru că adolescenții sunt mult prea mândri și prea în război cu lumea pe care vor să o schimbe ca să recunoască faptul că le este teamă. De fapt, și ei au nevoie de căldură și de apropiere, dar nu știu cum să facă asta fără să piardă din statutul lor de ”bestii”.

Eu am fost genul care nu intra în conflicte. Nu de teamă, ci dintr-un sentiment futil de superioritate: ”nu te pune cu prostul”. Nu mă oboseam să intru în conflicte cu ai mei, nu-mi păsa de părerea lor. În perioada noastră tumultoasă care a fost extrem de scurtă, Adei (fiică-mea) îi plăcea să se certe. Abia când am început eu să mă repoziționez mi-am dat seama că era o dovadă că avea un oarecare respect fațăde mine, din moment ce apăreau discuții între noi, dar despre asta într-un alt articol.

În adolescență a debutat lipsa de încredere în modul în care arătam. M-a costat o sinuzită oribilă. Refuzam să port căciulă, aveam impresia că-mi face nasul și mai mare.

Ochii mei au o culoare incertă, uneori pot fi verzui, alteori bat în căprui, o nuanță foarte deschisă, aproape galbeni. Spuneam că-s căcănii. Un alt motiv grav de supărare.

M-am chinuit cu un aparat dentar să-mi îndrept un canin crescut deasupra șirului de dinți de sus. Am reușit, doar că fie am purtat prea puțin aparatul, fie nu a fost cel mai performant, caninul s-a așezat cumva la locul lui, dar e mult mai sus decât celălalt și dinții sunt încă puțin strâmbi. Uneori în fotografii caninul cel lung iese afară ca la fiare.

Slabă am fost mereu, era ca o obsesie, dar sunt sigură că m-a afectat comentariul unui imbecil pe stradă care mi-a strigat: ”uite-o și pe aia, merge în mâini”.

Ani de zile mi-a fost greu să mă uit la fotografiile mele. Am avut mereu ceva de comentat. Chiar și acum mă sperie când văd un telefon îndreptat către mine la poză. Am realizat ceva esențial cu timpul: orice fotografie de acum mi se va părea extraordinară peste 10 ani. Așa că nu-mi mai pasă atât de tare.

 

Au trecut mulți ani și încă mă lupt cu sinuzita. Nasul meu a devenit un subiect de glumă, se încadrează foarte bine pe față. Port aproape orice fel de căciulă. Ada primise pe când avea vreo 15 ani o căciulă care semăna cu țuguiul lui Oblio. Era din blană artificială, albă și se lega sub bărbie. La vrea aceea nu avea simțul umorului să o poarte. Cu atât mai puțin să mă lase pe mine să umblu cu ea, deși am rugat-o.

Am realizat că, în cele mai bune zile, ochii mei au culoarea chihlimbarului. În celelalte sunt tot căcănii, doar că eu zâmbesc mai mult.

Picioarele mele subțiri din copilărie, cu genunchii ieșiți în afară, mă îndreptățesc să sper că voi putea purta aproape orice tot restul vieții mele. Visez să port o fustă mini ca Tina Turner la aniversarea mea de 70 de ani.

Modul în care ne vedem ține foarte mult de cum ne percepem. Îndoiala față de noi înșine, supărarea sau dezamăgirea noastră cu noi se duc toate direct în corpul nostru. De fapt, este doar frica de respingere sau teama de a a nu fi iubită DESTUL.

Am auzit-o pe Mihaela Noroc într-un interviu cu Andreea Esca la radio. Conduceam și mi-a plăcut să le urmăresc. Așa am aflat cum a fost făcut Atlasul Frumuseții (The Atlas of Beauty). Văzusem doar câteva postări până atunci. Mihaela călătorește prin lume și fotografiază femei. Reușește să surprindă frumusețea dincolo de norme, de bariere, de măsurători. Citiți pe Blogul lui Otravă un interviu cu Mihaela Noroc, e minunată.

Gândiți-vă la frumusețea voastră, la modul în care v-ați putea descoperi. Priviți-vă cu blândețe. Am făcut un exercițiu bun cu o clientă venită la mine în coaching rugând-o să-mi povestească despre femei pe care le admiră pentru ceea ce sunt și apoi să-mi spună cât de frumoase sunt. A înțeles.

Vă las un film făcut de Dove, este o campanie de conștientizare a frumuseții. Participantele se descriu unui expert în schițe al FBI, care stă cu spatele la ele. Apoi o altă persoană le descrie aceluiași desenator. Când cele două schițe sunt puse una lângă alta și femeile le văd, cele mai multe dintre ele au lacrimi în ochi. Am pus varianta lungă, durează șase minute, dați-vă timpul acesta.