Totul e nepermanent sau nimic nu e permanent

 

Prefer prima variantă, nu de alta, dar cel mai frumos sună pe lumea asta ”nothing lasts forever, not even cold november rain”. Știi zilele alea când plouă conștiincios? Și nu două zile, ci mai multe? Acuma poate fi ceva specific pentru Brașov, cred că la noi plouă cel mai mult. Am spus cred, n-am dat cu parul.

E ok să nu fii ok

Dacă tot am recunoscut că am o aplecare către workaholism, pot mărturisi și despre perfecționism. Am mai scris asta, am chiar un articol cu un decalog. Partea evidentă a perfecționismului ține de ceea ce produc, prestez, fac. Și se ține relativ ușor sub control. După ce am fost o viață așa, este mereu o alegere conștientă să nu mai caut asta. Mă opresc la timp, în general, mai puțin atunci când mi se face teamă.

 

E ok să-ți fie teamă

În momentul în care trecem prin perioade dificile, cea mai mare spaimă e că nu știm cât va dura. În 2014 am avut o situație dificilă de sănătate. M-am speriat ceva mai tare decât era cazul. Mi-a fost diagnosticată o micro-tumoră de hipofiză, un prolactinom pe numele ei de dicționar medical. Afecțiunea era benignă, dar tot mă deranja ideea că am ceva în cap. (Cu faptul că am ceva la cap eram demult ok.) Aveam și ceva simptome care mă deranjau, așa că era de luat atitudine.

Mai întâi m-am dus la chirurg și l-am rugat să-mi scoată chestia aia din cap. Făceam glume, mi se întâmplă să cred că cinismul meu poate fi amuzant, ei bine, a fost, doar că medicul a zis că nu se merită să-mi dea o gaură în țeastă doar pentru atât și că ar trebui să iau medicația. Secretul era că știam efectele devastatoare. Sau posibil devastatoare. Aici am de făcut o paranteză. Știi prospectele de medicamente pe care apare o listă cu efecte rare? Sau foarte rare? Eu sunt la alea.

Într-un final, am ales să iau pastilele, doar că a fost chiar mai rău decât m-am așteptat. Mi-au dat stări de amețeală și mai mari decât cele de dinainte, confuzie permanentă, concentrare scăzută. Țin minte că-mi era greu să  mă ridic din pat și să mă duc în grădină. Adică în grădina mea, nu să ies pe stradă. Au fost zile în care trebuia să-mi adun forțele și să o sun pe mama să-i spun că nu e cazul să vină. Dar nu pentru că eram ok, ci pentru că nu voiam să se sperie văzându-mă în halul în care eram.

Mi-era aproape imposibil să citesc. Nu eram capabilă să urmăresc ce citeam. Și dacă mă uitam la un film, țineam minte vag până la final cum a început. Spaima uriașă de atunci a fost că voi rămâne așa. Starea psihică era și ea alterată tot de la medicamentele respective, este foarte adevărat. Dar cea mai mare durere era că nu îmi voi reveni niciodată. Cuvintele mari ca ”întotdeauna” și ”niciodată” ar trebui folosite cu maximum de prudență, ca să nu zic că nu ar trebui folosite niciodată. Dar asta era senzația. Că tot ceea ce am fost cândva va rămâne o amintire plăcută.

A trecut totul și de atunci am reușit să am capacitatea de a înțelege că nimic nu e permanent. Că situația se va schimba. Dacă e destul de rău, se va schimba în bine. Dacă nu e destul de rău, mai întâi va deveni ceva mai rău și apoi mai bine.

 

E ok să ceri ajutor

După o răceală pe toată perioada de Crăciun, m-a lovit și-un virus imediat după aceea, încât pe 31 decembrie am primit vizita medicului. Acuma, Andrea mi-e prietenă bună. Noroc că mă îmbolnăvesc eu destul de des că reușim astfel să bem cafele cu frecveța pe care ne-o dorim. Poate că ar fi mai fain dacă ne-am vedea și fără să fie un subiect de diagnostic, dar nu le putem avea pe toate. Am primit tratament și recomandarea să merg măcar două ore la petrecerea de Revelion. Nu de alta, dar virozele se tratează mai ușor decât stările depresive.

 

E ok să renunți

Știu că au fost multe situații în care mergeam la birou cu branula în mână. Treceam mai întâi pe la cabinetul medical pentru administrare de substanțe, apoi fugeam la muncă. M-am relaxat și nu mai cred că trebuie să te dai peste cap cu orice preț. Nu vreau să mă repet, recitește începutul articolului, dacă ți-a scăpat amănuntul cu dependența de muncă.

De revelionul acesta, imediat după miezul nopții am ”fugit” de la petrecere. De dansat nu prea eram în stare, abia mă țineam pe picioare. Doar că mi-a făcut foarte bine. M-am chinuit eu să mă montez să ies din casă, dar a meritat. Fie și doar pentru că m-am machiat, m-am rujat și m-am dus până acolo. Am stat atâta cât mi-a prins bine. Poate că o să fie mai bine data viitoare, de câte ori poți să fii bolnav de revelion?

 

E ok să obosești

Ieri și alaltăieri mi-a fost ceva mai rău chiar și decât anul trecut, adică pe 31. Am tușit înfiorător, m-am speriat aproape. Doar că știam că nu are cum să dureze. Nimic nu durează la nesfârșit. Îmi dau timp. Este timp.  O să-mi revin eu, până la urmă. Până și la Brașov vine primăvara.

Mai știu o frumoasă poveste persană. Un padișah îi cere unui înțelept să-i graveze un inel cu o expresie valabilă și atunci când câștigă bătăliile, dar și atunci când e înfrânt în luptă. Pe inel apare scris: ”Toate trec”.