De dimineață m-am uitat la un film scurt despre posibilitatea ca universul, așa cum îl cunoaștem, să fie doar o simulare pe computer. Un subiect interesant pentru prima cafea.  Mi-a luat o zi întreagă și multe cafele ca să-mi dau seama ce m-a deranjat, de fapt.

Presupunerea ar fi aceea că lumea întreagă nu e altceva decât un joc de calculator în care noi ne comportăm în limitele în care am fost creați. Unii dintre noi au o libertate mai mare de acțiune doar pentru că au fost programați din start cu o capacitate mai mare de a pune la îndoială limitările programului și cu un curaj mai mare de a contesta regulile.

Știu că avem o mare nevoie de logică și de poveste. Tindem să dăm un sens tuturor lucrurilor care se întâmplă și să spunem ”așa a fost scris” sau ”așa trebuia să se întâmple”. Lipsa unui sens ne face să intrăm în panică și să ne simțim pierduți. Trebuie să credem că universul are cel puțin intenția de a ne face să învățăm ceva, că doar n-ar face asta doar ca să se distreze. Și mai grav ar fi ca totul să fie degeaba, doar ordinea pe care reușim noi să o dăm haosului. Cum ar fi dacă am fi doar un sistem care se organizează singur? Pentru unii, absolut înspăimântător.

Abordarea că am fi un univers simulat este același lucru cu creaționismul. Oameni care par ceva mai inteligenți încearcă să creadă că există un ”joc” pe care noi îl jucăm și ale cărui reguli sunt făcute undeva. Tot așa cred și cei care susțin că există un dumnezeu – orice nume ar avea – care a creat intenționat lumea și care o supraveghează în permanență. E atât de mare teama de haos și de posibilitatea unui sistem care se guvernează prin acțiune-reacțiune, încât avem nevoie să știm că e cineva (un dumnezeu) sau ceva (un program) care are grijă de noi și are o intenție. Dumnezeul-programator este speranța că lucrurile ar avea vreun rost.

Ne temem că am putea dispărea de pe fața pământului de parcă ar fi vreo mare pierdere pentru planetă. O mare crimă tinde să devină realitate în viitorul mai mult sau mai puțin apropiat, dar în afara celor care vor fi vii la acel moment și ar urma să-și piardă viața, nu e ceva grav. Omenirea, ca specie, nu are vreun scop în sine, cum n-au avut nici dinozaurii.

Cei care cred în varianta unei ființe superioare care scrie codurile – fie sub formă de zeu sau de programator – speră să primească un rol în jocul următor sau, respectiv, viața următoare. Pentru că se tem de finalitate, spun povești despre viața veșnică sau o nouă viață.

Ideea de viață lipsită de mortalitate are consecințe dezastruoase în toate variantele:

– pentru cei care cred că urmează o viață de apoi

Cei care-și pun baze în continuarea pe un tărâm de basm amână confruntarea cu propriile posibilități și limitări, încercând să-și dea sens prin ceea ce va urma. Totul va fi bine în Câmpiile Elizee. Uită că viața se desfășoară strict în acum și orice moment pe care îl irosesc gândindu-se obsesiv la trecut sau la viitor este o pierdere pentru propria viață. Aș vrea să insist asupra distincției între analiză conștientă a vieții și a alegerilor și gânditul în buclă despre acțiuni trecute – ”cum ar fi fost dacă” – sau viitoare – ”ce ar fi dacă”. Varianta mai productivă este aceea de a analiza propriile acțiuni din trecut – ce și cum am făcut – și de a face alegeri conștiente pentru viitor – ce anume și cum voi face.

– pentru cei care cred că se vor reîncarna

Cei care speră că vor ajunge înapoi într-o versiune îmbunătățită fie a jocului, fie a propriului destin se detașează de experiența curentă și, la fel ca cei de mai sus, amână să trăiască. Se gândesc că o să facă mai bine data viitoare.

Mama a avut un vis recent, de care-și aduce cu mare plăcere aminte cam o dată pe săptămână. Cineva  i-a zis că va trăi ”până la sfârșitul lumii”.  Cumva, lumea (fiecăruia) se sfârșește odată cu propria moarte.

Toate sistemele care funcționează în baza unui algoritm își fac mult mai bine treaba decât ”programul” în care ne mișcăm noi. Orice aplicație ne înțelege în scurt timp preferințele și măcar ne prezintă opțiunile. Un programator care a codat ființele care suntem noi și ne-a lăsat de izbeliște este fie depășit de sarcina pe care și-a asumat-o și lucrurile au luat-o razna, fie e plin de cruzime, date fiind ororile pe care le-a creat și care suntem noi. Singura variantă care l-ar salva de la a fi considerat fie slăbuț, fie sadic este aceea că ar avea un simț al umorului extrem de negru și s-ar amuza teribil de toate străduințele și eșecurile pe care le demonstrăm noi în încercarea zadarnică de a face lumea un loc mai bun. De mii și mii de ani – chiar dacă la nivel global și din toate punctele de vedere o ducem din ce în ce mai bine – din punct de vedere al înțelepciunii față de viață sub toate formele ei, suntem o mare catastrofă și n-am reușit mare lucru. Am rămas triburi izolate și insule care se luptă unele împotriva celorlalte. Vedem încă foarte mic și foarte puțin în jurul nostru.

Consider că suntem consecința alegerilor noastre ca specie și că nu suntem parte a niciunui plan. Fiecare acțiune are o consecință care va provoca, la rândul ei, o altă reacție în sistem. Ne dorim ca totul să aibă logică și atunci punem pe seama ”programului” orice întâmplare. În loc să credem că există noroc și ghinion în viață, atribuim intenție oricărei coincidențe.

Închei această lungă elucubrație despre ”program” cu ceea ce m-a provocat să scriu: abilitatea pe care o are Spotify de a-mi face propuneri bune de muzică. Cred că există liber arbitru, noroc și întâmplare în viața de zi cu zi. În ceea ce privește programele create, apreciez capacitatea lor de a face propuneri bune. Mi-a plăcut la nebunie ce mi-a oferit azi Spotify, în baza propriilor mele preferințe muzicale: ”Daisy, Daisy” a celor de la Sea Girls. Recunosc, am ascultat-o pe repeat de vreo 10 ori.