Aud des întrebarea ”de ce dau numai peste bărbați (sau femei) care mă fac să sufăr” și mult prea rar pe aceea ”de ce mă simt atras/ă de astfel de persoane”. Ca și când ar fi de fiecare dată o profeție care trebuie să se îndeplinească, până când nu ne găsim propriul echilibru cu noi înșine, ne atrag fatal și stăm în relații cu cei care ne fac să suferim. Dragostea este suferință și toți îndrăgostiții suferă sunt clișee care reprezintă doar o consecință a modului defect în care gândim și nu o sentință.

O prietenă mi se plângea la un moment dat, imediat după ce se despărțise de iubitul ei, că ar fi vrut să fi dat peste altcineva și nu peste unul care nu era în stare să-i ofere ceea ce avea nevoie. Doar că nu ea plecase, ci el îi dăduse papucii. Ea era încă îndrăgostită și se întreba de ce n-a avut noroc în viață și a dat peste unul ca el. Am avut un acces de sinceritate – mi se întâmplă des – și i-am zis că unul echilibrat, așa cum visa ea, ca să fie salvată, nu ar fi fost atras de instabilitatea ei. Ea a înțeles imediat.

Ne îndrăgostim de ne pierdem mințile și respirația doar atunci când schemele dezechilibrului se completează perfect. Unul care sufocă se îndrăgostește de una care respinge. Și invers. Relațiile perfecte pentru că îndrăgostirea e maximă? Doar pentru că defectele sunt complementare? Până când nu reușim să devenim noi înșine autonomi din punct de vedere emoțional, o să ne tot pierdem capul.

Îndrăgostirea apare când simțim un gol pe care doar altcineva îl poate vindeca. Cât timp nu suntem în stare să ne conținem durerea individualității e puțin probabil să dăm de vreun sănătos, ci mai degrabă vom găsi pe cineva cu aceeași disponibilitate nesățioasă și ”nesănătoasă” de a fi salvat.

Un bun prieten mi-a zis odată că relațiile bune sunt cele care sunt ușoare. Atunci când nu este nevoie să te întrebi ce vrea să spună, de fapt, atunci când ai curaj să pui întrebări și când ai încredere că ți se va spune adevărul.

Ortega y Gasset spune că îndrăgostirea este ”imbecilitate tranzitorie”. Eu spun că atunci când suntem îndrăgostiți avem tendința de a ne anula ca ființe din cauza bucuriei descoperirii uniunii. E o nebunie temporară, o orbire patologică și ea vine dintr-un trecut îndepărtat pe care încercăm să-l reparăm de data asta. Dacă nu ne vindecăm propriile răni, ne vom îndrăgosti din nou și din nou. Și vom suferi din nou și din nou.

Avem un tipar de persoană de care ne îndrăgostim? 

Purtăm cu noi o groază de sensibilități din trecutul nostru. Eu cred că dacă reușim să facem o analiză, să gândim puțin, suntem în stare să identificăm anumite similarități. Trecutul poate fi doar acceptat și nu reparat, așa că de oricâte ori vom încerca să ”reparăm”, până când nu vedem clar ce și cum facem, nu vom reuși.

Și cum putem face asta? 

Prima relație pe care am avut-o după divorț s-a încheiat destul de repede. Am încercat să descopăr care erau lucrurile care m-au deranjat în fiecare dintre cele două relații și care erau asemănările. Măcar să reușesc să nu mai fac exact aceleași greșeli. M-am măritat prima oară la 20 de ani. Aproape. În aprilie 1990 aveam 19 ani împliniți, dar parcă sună mai responsabil 20. Sigur că am fost îndrăgostită, doar că și el avea doar aproape 25 de ani. Poate că am fi reușit să evoluăm împreună, știu cupluri care au crescut frumos, dar am ales să ne concurăm, să ne acuzăm și să distrugem. Facem școală pentru tot felul de lucruri în viață, dar acordăm mult prea puțină atenție la ceea ce suntem și ceea ce putem deveni. În primii ani de viață sunt scrijelite memoria noastră afectivă primele traume și se dezvoltă mecanismele de adaptare. La școală punem deseori în scenă aceleași scheme, chiar dacă nu o facem conștient. E nevoie de multă observație a propriilor răspunsuri la vârsta adultă ca să distingem mecanismele de răspuns automat de alegerile noastre conștiente.

Nevoia emoțională cea mai importantă a individului este aceea de a fi văzut, acceptat și, practic, iubit. Nu mă refer aici la comportamente, ele sunt acțiuni care au consecințe, mă refer la iubirea și acceptarea celuilalt. Poate că știința asta ar trebui predată la școală.

Agilitatea emoțională, materie de studiu? 

Este o denumire pretențioasă. Putem începe cu gândirea critică, pentru deschide mintea și se poate preda la orice vârstă. La școală se studiază religia în loc să fie susținuți copiii în a deprinde comportamente sănătoase cu privire la relațiile dintre oameni sau în legătură cu societatea. Îmi povestea o prietenă că părinții copiilor din clasa în care învață băiețelul ei au cerut o oră în plus de matematică în loc de educația financiară care fusese propusă ca materie opțională. I-ar fi învățat pe copii cum e cu banii, cum se câștigă, care sunt obligațiile față de stat, cum e cu taxele. N-au vrut.

Romanul lui Jostein Gaarder demonstrează că filozofia este un subiect atrăgător, inclusiv pentru copii. Lumea Sofiei (găsiți cartea la editura Univers) este o lecție de filozofie occidentală pentru copii, de savurat pentru orice adult. Aș spune că este lectură obligatorie pentru orice părinte și pentru orice tânăr de peste 12 ani.

Când dispare apetitul pentru suferință? 

Doar în ultima sută de ani iubirea romantică a devenit o condiție pentru uniunea partenerilor. Până atunci, marile iubiri se consumau mai degrabă pe furiș și erau subiect de epopee, dar nu erau apanajul căsătoriei. Oamenii își uneau viețile funcție de interese și se străduiau să reziste. Divorțul era rar și dificil. Tuturor celor care se plâng de instabilitatea relațiilor de azi le-aș propune să facă un exercițiu de imaginație și să se gândească la cum ar fi trăit în urmă cu vreo două sute de ani. Fără să fi fost de viță nobilă, că nici acum nu sunt. Poate că din toate poveștile cu domnițe și cavaleri, toate idilele cu sfârșit tragic putem crede că, automat, dacă e iubire, e și suferință. Eu cred că tocmai absența suferinței definește o relație de iubire adevărată. Și ar trebui să răspund la întrebare: după părerea mea, suferința își pierde imaginea atrăgătoare atunci când ne întrebăm cu curaj dacă asta este ceea ce merităm.  Cei mai mulți dintre noi, la o astfel de întrebare directă, ar răspunde că nu. Cei care spun ”da” să se mai întrebe încă o dată același lucru, dar nu referitor la ei înșiși, ci la o persoană la care țin enorm și care ar trece prin aceeași situație ca a lor. Cred că răspunsul ar fi diferit.

Cum este relația de iubire ideală? 

Plină de căldură, înțelegere, respect și fără frică.

Să iubești înseamnă să vrei să-i faci celuilalt ziua mai bună, fiind sigur că și el dorește același lucru. Înseamnă să vrei să dăruiești doar din bucuria de a da și nu pentru a-l condiționa pe celălalt. Atenție! Cei care vă duceți cu gândul la a dărui indiferent ce face sau spune celălalt, eu spun altceva!!! Dăruim celor care merită. Când suntem autonomi emoțional, cineva care face pe inabordabilul/inabordabila nu ne interesează. Tot așa cum nu putem acorda timp sau energie cuiva care nu e disponibil pentru noi.

În iubire, ca și în viață, există doar momentul prezent. Toate relațiile în care suferința este ceva necesar pentru o perioadă (până când celălalt ar fi… – indiferent ce) duc la pierderea respectului față de sine al celui/ a celei care, deși nu e de acord cu ceea ce se întâmplă, acceptă asta până când… . Dacă nu aș fi trecut prin asta nu aș fi știut exact ce înseamnă. Cândva aș fi jurat că nu e posibil să mi se întâmple.  Ei bine, mi-a dat cu eroare când m-am îndrăgostit și am sperat ca lucrurile să se rezolve astfelîncât noi să putem fi împreună. Lucrurile nu se rezolvă de la sine aproape niciodată, am ales eu să plec. A fost o alegere înțeleaptă.

Respect înseamnă tratează-l pe celălalt așa cum vrei tu să fii tratat. Și dacă iubirea este nevoia de bază, combustibilul cel mai des întâlnit din spatele acțiunilor sau inacțiunilor noastre este frica. În momentul în care ne temem de acțiunile celuilalt, de cuvintele, de ironiile sau de pedepsele sale, ceva nu e în ordine. Dacă simțiți nevoia să negați, trebuie să precizez că modul în care percepeți gravitatea cuvintelor anterioare are legătură cu  modul în care ați fost tratați în relații. Dacă v-ați dus cu gândul la abuzuri emoționale sau nu, are legătură cu experiențe pe care le-ați trăit în trecut.

Există o singură iubire? 

Eu îmi iubesc enorm copilul, dar și pisicile sau șifonierul pe care îl cheamă Max. Sunt multe forme de iubire. Cred că avem un izvor infinit de iubire în noi. Ca să răspund la întrebare, nu cred în suflet pereche. Ne putem potrivi cu cineva o perioadă, evoluăm, dacă nu se dezvoltă ambii parteneri poate fi dificil. Într-o relație, ca totul să fie ușor, ar trebui să fim mereu atenți și să vorbim cu celălalt. Pentru că se presupune că suntem în siguranță, ar trebui să putem spune tot.

Există relații perfecte?

Nu cred în perfecțiune, chiar dacă spun despre mine că sunt o perfecționistă. Știu că e un defect și mă tratez continuu. Eu cred că există relații excelente!