Parisul trece drept orașul iubirii și l-am descoperit prima oară într-o vară, acum mulți ani. Era atât de cald, încât posturile de radio comunicau frecvent ”hydratez-vous” și noi râdeam repetând ca proștii, de fiecare dată când mai luam o gură de apă. Râdeam din orice. Ne priveam unul pe celălalt, ne zâmbeam, ne îmbrățișam, te țineam de mână și râdeam. Așa arată orice îndrăgostiți. Când ne-am dus să ne dăm în Grand Rue în Jardin des Tuileries, ne imaginam că vom face cele mai frumoase fotografii din vacanță. Eram doar noi doi în nacelă și eu am izbucnit în râs de cum am pornit. Râdeam nestăvilit, în hohote. Râdeam atât de tare, încât se clătina nacela și, la orice mișcare, râdeam și mai tare. El mă privea ușor circumspect, dar rămânea la locul lui, pe băncuța din fața mea, astfel încât nacela să rămănă echilibrată. La un moment dat, au început să-mi curgă lacrimi. Am râs până când ne-am dat jos, abia atunci am reușit să mă potolesc și să-i mărturisesc că, de fapt, îmi fusese frică.

Asta mi-a venit în minte citind primele pagini din ”Ziua în care la capătul celălalt al iubirii n-a mai fost nimeni”, de Ioana Chicet-Macoveiciuc, pe care o știți, e Prințesa Urbană. Am vrut să citesc cartea setată pe modul analiză, dar este atât de bine povestea, încât m-am hohărât să mă bucur citind-o prima dată și să o citesc din nou pentru a putea vorbi despre ea.

Literatura, dincolo de poveste, ne ajută pe noi să ne descoperim, să ne acceptăm, ne provoacă la introspecție, ne ajută să creștem. Descoperim greu la noi înșine tiparele care ne limitează comportamentul sau care ne fac să repetăm aceleași greșeli, într-un fel sau altul. Aud des întrebarea ”de ce dau numai peste bărbați (sau femei) care mă fac să sufăr?” și mult prea rar pe aceea ”de ce mă simt atras/ă de astfel de persoane”. Ca și când ar fi de fiecare dată o profeție care trebuie să se îndeplinească, până când nu ne găsim propriul echilibru cu noi înșine, ne atrag fatal și stăm în relații cu cei care ne fac să suferim. Dragostea este suferință și toți îndrăgostiții suferă sunt clișee care reprezintă doar o consecință a modului defect în care gândim și nu o sentință.

Oana este o tânără mai degrabă timidă, nesigură și lipsită de încredere în sine, care se străduiește să fie ”văzută” de iubitul ei. Andrei declară de la început că ”nu se pricepe la relații”, o declarație sinceră care nu o sperie pe Oana, dimpotrivă, ea este hotărâtă să facă lucrurile să meargă. Cu cât Andrei o respinge mai tare, cu atât mai pierdută este ea. ”Fie cei de care ea se îndrăgostise nici măcar nu aflaseră de existența ei, fie ea acceptase în preajmă preț de câteva săptămâni băieți care o plăceau, dar pentru care ea nu avusese, oricât s-ar fi străduit, altceva decât vagi sentimente de indiferență”. 

Declarația lui Andrei că nu se pricepe la relații este scuza clasică a unui indisponibil emoțional, care-și avertizează victima de la bun început că are o problemă, astfel încât să poată spune oricând ulterior: ”ți-am spus eu!”. Doar că rolurile sunt foarte fluide într-o relație, cu siguranță și Andrei era îndrăgostit, astfel încât fiecare devine călăul celuilalt pe rând. Oana nu va fi văzută, iar Andrei își va putea îndeplini profeția de a o dezamăgi. Dependența devine din ce în ce mai mare a unuia față de celălalt. Cu cât Oana îl învestește cu mai multă putere pe Andrei de a-i umple golul de iubire pe care îl simte, cu atât el se îndepărtează mai mult.

Romanul dă speranță, Oana are un noroc chior. Reușește să-și refacă viața într-un mod miraculos. Insist pe miraculos, în viața e mai puțin simplu de atât. Dacă nu reușim să ne adunăm și să ne întregim noi emoțional, putem reface aceeași poveste a suferinței cu mai mulți parteneri. Minunile sunt rare, par mai multe pentru că se vorbește mai mult despre ele, decât despre numărul mult mai mare de eșecuri. Auzim despre întâlniri spectaculoase, despre dragoste la prima vedere, dar relațiile celor din jurul nostru sunt, cele mai multe dintre ele, dezastruoase. Pentru că ne este teamă să spunem ce avem nevoie, ne este frică să punem limite și nu suntem în stare să mergem mai departe. De teama golului pe care îl simțim.

Ortega y Gasset spune că îndrăgostirea este ”imbecilitate tranzitorie”. Eu spun că atunci când suntem îndrăgostiți avem tendința de a ne anula ca ființe din cauza bucuriei descoperirii uniunii. E o nebunie temporară, o orbire patologică și ea vine dintr-un trecut îndepărtat pe care încercăm să-l reparăm de data asta. Dacă nu ne vindecăm propriile răni, ne vom îndrăgosti din nou și din nou. Și vom suferi din nou și din nou.

Oana găsește iubirea, până la urmă. Înțelege diferența, se bucură de ea și de devenirea ei. Romanul este un exercițiu minunat de a sesiza diferența, de a lua decizii și de a ne asuma responsabilitatea.

Vom vorbi mai multe despre diferența dintre iubire și îndrăgostire, autonomie emoțională și relații funcționale la întâlnirea de săptămâna viitoare când Ioana – Prințesa Urbană va veni la Brașov să lanseze romanul. Ne vedem duminică, 26 noiembrie, la HOF Cafe să povestim. Evenimentul creat pe fb poate fi accesat aici: Ziua în care ne vedem cu Prințesa Urbană la Brașov.

O alegorie superbă a creșterii și a autonomiei emoționale, când celălalt nu mai este un mijloc de a umple un gol, ci o altă entitate alături de care să te bucuri și să crești este în filmulețul de mai jos.