Totul începe din primii ani ai copilăriei în care am văzut bărbați care se tem de tații lor. Bărbați care își demonstrează și exercită puterea doar la ei acasă. Eventual. Bărbați care pretind că se revoltă împotriva taților lor, dar care nu fac altceva decât să le reproducă aproape întocmai comportamentul. Bărbați care nu-și contestă șeful pentru că n-au făcut asta nici cu tatăl lor. Pentru că se tem de șeful care, ca și tatăl, are mereu dreptate. Bărbați supărați că tații lor le-au înșelat pe mamele lor, dar care fac și ei același lucru.  Bărbați care mai aveau puțin și-și loveau propriul tată (sau poate chiar au făcut-o) atunci când au ridicat mâna asupra mamelor lor, dar care-și bat soțiile. Bărbați care și-au pus mâinile la urechi când tații lor urlau la mamele lor, dar care țipă acum la soțiile lor. Bărbați care cresc băieți care vor să fie mai buni decât ei, băieți care eșuează lamentabil. Băieți care reușesc să se transforme în bărbați doar după moartea tatălui lor, dar nu vor fi altceva decât o copie vag îmbunătățită a taților.

Totul începe din copilărie cu femeile și mamele care și-au disprețuit sau urât soții și și-au idolatrizat fiii. Care și-au crescut băieții cu sentimentul că au dreptul la supunere și că merită să fie slăviți de către nevestele lor. Mame care au tăcut când soții lor le-au tratat mizerabil sau doar au făcut ce știau face mai bine, adică să țipe, dar nu au plecat. Sigur că erau condiții economice foarte dificile, încă este la fel de greu pentru majoritatea celor care trăiesc la limita sărăciei. Pe fiice le-au îndemnat prin tăcerea lor să continue abuzul. Abuz care e la fel, generație după generație.

Suntem generații de oameni nefericiți care au toate explicațiile posibile despre cum s-a ajuns aici, dar suntem lipsiți de dorința reală de a schimba ceva. Ne raportăm în mod fals la trecut ca fiind un model, deseori îi putem auzi pe cei din jurul nostru exprimând regretul vremurilor în care ”bărbații erau mai bărbați și femeile mai femei”, ”lucrurile au luat-o razna, e din ce în ce mai rău”, ”oamenii din trecut erau mai puternici, mai buni, mai drepți”.

E fals. Suntem din ce în ce mai bine, dar mai e mult până departe. Abia de aproximativ 100 de ani femeile au început să aibă dreptul de a vota. Sunt puțin peste 150 de ani de la prima conferință pentru drepturile femeilor și care lua în discuție discriminarea femeilor. La Seneca Falls în 1848 a fost prezentată  o ”Declarație de drepturi și sentimente” care spunea în preambul: ”Considerăm următoarele adevăruri ca fiind evidente de la sine: că bărbații și femeile sunt egali; că au fost înzestrați de către Creator cu anumite drepturi inalienabile; că între aceste drepturi sunt viața, libertatea și aspirația la fericire; și că guvernele sunt instituite pentru a garanta aceste drepturi celor care i-au ales.”

Dacă am reușit să obținem drepturi legale egale în cea mai parte a lumii, la nivel emoțional suntem încă în dictatura creatorului de mai sus. Toate religiile monoteiste au un sigur personaj perfect și acela este tatăl. Tot timpul singur – pentru că nimeni nu se ridică la nivelul lui –  și mereu absent, el veghează în permanență asupra noastră și ne pedepsește. Lipsit de compasiune, judecă și corectează. Religia creștină anulează complet rolul femeii. Se vorbește despre una singură, dar ea nu e femeie, ea e lipsită de păcat. Modelul feminin e una care nici măcar nu a întreținut relații sexuale pentru a procrea. Tatăl a fost absent. El doar a decis și a vegheat. Fiul nici măcar nu s-a ridicat împotriva lui și tot a fost sacrificat. Cum ne putem lupta cu astfel de modele?

Cei mai mulți bărbați – dintre cei foarte puțini – care ajung în terapie o fac din cauza luptei cu standardele nerealiste pe care singuri și le-au impus în relație cu tatăl lor: fie îl admiră și suferă că nu au reușit ca el, fie îl disprețuiesc și se bucură că l-au depășit, oricum ar fi, le este greu să-și asume maturitatea. Aleg în permanență relații inegale: doar cu indivizi pe care îi admiră sau cu alții pe care îi salvează. Pentru că nu au fost tratați niciodată ca adulți, aleg relații în care se poziționează inferior (copil – părinte) sau relații în care ei sunt tatăl care judecă, decide, pedepsește.

Tatăl trebuie respectat pentru că ne-a făcut și nu pentru ce-a făcut. În opinia mea, respectul se câștigă și se menține prin faptele de zi cu zi. Îi putem iubi pe tații noștri, putem chiar să-i iertăm, dar dreptul nostru să nu fim de acord cu ce au făcut sau să considerăm că au greșit.

Cea mai bună lecție pe care un tată i-ar putea-o da unui fiu ar fi aceea de a-l trata ca pe un adult. De a-i arăta că are alegeri de făcut în viață și pe care să i le respecte. Ar fi de preferat să-l susțină și să-l dezvolte pe fiul său și nu să-l corecteze în permanență sau să-l controleze. Tații se erijează în modele pe care fiii lor le copiază fără să-și dea seama.

Cea mai frumoasă dovadă de iubire pe care un tată ar da-o fiicei sale ar fi aceea de a-i arăta că o iubește pe maică-sa. Doar așa fiica poate spera să intre într-o relație de egalitate cu un bărbat matur emoțional. Chiar dacă un tată își iubește fiica, dacă nu o iubește pe mamă sau nu arată asta, fiica nu va reuși să rupă modelul decât după îndelungi ore de terapie. Eventual. O femeie nu are nevoie de iubirea paternală a partenerului de viață, ci de o iubire în care cei doi sunt egali.

Departe de mine intenția de a impune un  tratament identic pentru bărbați și femei, consider că e nevoie doar de echitate. Voi prefera mereu ca oamenii să facă lucrurile la care se pricep mai bine fiecare dintre ei și pentru care sunt mai înzestrați. Nu vreau să fiu tratată ca un bărbat, dar nici ca o incapabilă. Eram la o conferință la Viena cu privire la plata egală pentru muncă egală și se discuta despre măsuri speciale, despre forță, în cuvinte și cu atitudini care duceau a imitație a unor bărbați. Eu cred că femeile pot deveni mai puternice doar când își vor accepta libertatea deplină a condiției lor diferite. Și mai cred că un bărbat cu adevărat puternic nu are nevoie să ”demonstreze” asta.

”Declarația drepturilor femeii și a cetățeanului” scrisă de către Olympe de Gouges în 1791 începea astfel: ”Această revoluție va avea efecte numai când toate femeile vor deveni conștiente de condiția lor deplorabilă și de drepturile pe care nu le au în societate”. Olympe de Gouges a sfârșit decapitată. Noi avem mare noroc că ne-am născut în această perioadă de conștientizare. Viața de acum a femeilor este mai bună decât a fost vreodată. Tehnologia ne oferă mai mult timp să ne ocupăm de educație și de dezvoltare, a noastră inclusiv. Educația este, în general și în special, responsabilitatea femeilor și numai după ce se va schimba suficient de mult mentalitatea noastră o vom putem modifica pe cea a copiilor noștri.

Viața femeilor este mai grea decât cea a bărbaților. Egalitatea a venit cu un preț pe care încă nu sunt toate femeile pregătite să îl plătească, cel al independenței. Pentru ca o femeie să primească ajutor din partea unui bărbat, chiar dacă este și tatăl copiilor, el ar trebui să merite asta. Numai în momentul în care noi vom sta doar cu bărbații care merită compania noastră vom reuși să schimbăm ceva în mentalitatea noastră colectivă. Poate că abia atunci fiicele noastre vor avea o șansă. Doar atunci vom fi modelele de urmat.