Există beneficii ale pierderii și ale uitării. După cum am mai povestit, blogul mi-a căzut de vreo trei ori și de fiecare dată am pierdut toate postările. Niciodată nu am catadicsit să refac tot, astfel încât, vrând să postez azi ceva de ziua Irlandei, am săpat în computer după texte mai vechi și am dat și de câteva însemnări pe care le-am făcut când am fost prima dată în Irlanda și de care uitasem.

Prin 2012 scriam textul de mai jos:

Verde IRLANDA

Pentru că azi e Saint Patrick’s Day, sărbătoare irlandeză, m-am gândit să postez ceva despre ţara pe care îmi doresc foarte mult să o vizitez. Fascinaţie pe care nu o pot explica în totalitate; m-au impresionat foarte mult nişte broşuri în care am văzut fotografii cu pajişti verzi, cu stânci care se opresc abrupt în mare. Şi puţinele lucruri pe care le ştiu despre irlandezi, despre lupta lor pentru independenţă, despre veselia lor ca popor, toate acestea mă fac să vreau să mă duc acolo, chiar dacă ştiu cât de mult plouă. Poate că nostalgia vine şi din faptul că am de scris ceva şi nu mă pot duce într-un pub să sărbătoresc ziua asta aşa cum se cuvine: cu cea mai bună bere din lume, berea Guinness. 

Cea mai frumoasă melodie de dragoste este tot o melodie irlandeză. De multe ori m-am întrebat cum arată iubirea adevărată. Cred că, cel mai bine, se vede privind în urmă. Dacă în momentul în care se apropie sfârşitul, uitându-ne înapoi, putem simţi iubirea aşa cum o fac versurile acestui cântec irlandez, atunci înseamnă că am reuşit. Cum, însă, nu ştim niciodată la ce distanţă ne aflăm de sfârşit, concluzia firească ar fi ca în fiecare clipă să privim aşa iubirea, ca pe cel mai frumos lucru care ni s-a întâmplat vreodată. Şi să iubim. 

Silver Threads Among the Gold

(Eben E. Rexford and Hart Pease Danks)

Darling, I am growing old,

Silver threads among the gold

Shine upon my brow today,

Life is fading fast away.

     But, my darling, you will be, will be,

     Always young and fair to me,

     Yes, my darling, you will be,

     Always young and fair to me. 

When your hair is silver white,

And your cheeks no longer bright,

With the roses of the May,

I will kiss your lips and say:

     Oh! my darling, mine alone, alone,

     You have never older grown,

     Yes, my darling, mine alone,

     You have never older grown.

Love can never more grow old.

Locks may lose their brown and gold,

Cheeks may fade and hollow grow,

But the hearts that love will know

     Never, never, winter’s frost and chill,

     Summer warmth is in them still;

     Never winter’s frost and chill,

     Summer warmth is in them still.

Love is always young and fair.

What to us is silver hair,

Faded cheeks or steps grown slow,

To the heart that beats below?

     Since I kissed you, mine alone, alone,

     You have never older grown;

     Since I kissed you, mine alone,

     You have never older grown.

The Fureys & Davey Arthur – Silver Threads Among the Gold

2013

Day 1 

Irlanda a fost foarte aproape de sufletul meu întotdeauna. A fost destinația viselor mele. Acum sunt aici și m-am apucat de ceea ce ar putea fi un jurnal de călătorie, deși ar trebui să fie numit un jurnal de destinație, pentru că am simțit așa cum credeam că va fi, că sunt acasă. 

Prima dimineață acasă și un soare de-a dreptul agresiv mă trezește fără milă. Ies pe terasă la prima cafea și trimit mesaje tuturor celor din țară despre frumusețe. Văd doar un câmp foarte verde în față. Nu mare lucru, dar e acea senzație că știu unde sunt și că sunt acolo unde vreau să fiu. Am îmbrățișat senzația foarte simplu, fără să stau prea mult să mă gândesc de unde vine și să îi dau vreo explicație rațională. M-am lăsat în vârtejul de a fi într-un loc pe care îl percepeam ca ”acasă” și nu mi-am mai bătut capul. Stau și scriu acum, aproape de plecare și îmi dau seama că toată călătoria asta a fost doar a mea cu mine, o întoarcere la ceea ce am ezitat prea mult până acum să fiu, este doar venirea acasă, în mine, acolo unde am fost mereu și unde sunt. 

În prima zi de comitatul Carlow, orașul Tullow, am plecat să explorez, Andrea era de gardă pentru toată ziua, urmând să se întoarcă abia la miezul nopții. Verdele cel mai verde și un soare de printre nori mi-au însoțit pașii. Cimitirul Saint Patrick a fost prima oprire. L-am văzut de pe partea cealaltă a drumului și am traversat. Am privit timid prin poartă. Aleea centrală a cimitirului se înălța drept în fața mea, și cum cimitirul era poziționat cumva pe un deal, drumul părea că urcă direct la cer. Am intrat și am fotografiat. Tăcuți și demni morții din Saint Patrick Cemetery, niciun gând nu mi-a fost tulburat, nicio amintire nu mi-a fost forțată, eram doar la început. 

                                       

Day 1                                                                                                          Last Day

Jurnalul continuă cu însemnări din ce în ce mai scurte, preferam să ies, să stau la soare, să mă plimb și reușeam să scriu foarte puțin.

Cineva m-a întrebat la întoarcere ce am făcut special. După câteva secunde, am răspuns că am dormit de mai multe ori în cimitir. Mergeam foarte mult și pe la prânz oboseam, așa că mă refugiam în câte un cimitir, întotdeauna foarte vechi – culmea, cimitirele cu morți proaspeți sunt mai putrede decât cele în paragină – unde mă așezam la soare și dormeam o jumătate de oră. Vara lui 2013 a fost cea mai călduroasă și mai însorită vara din Irlanda în ultimii 100 de ani. Când răspundeam că m-am bronzat în Irlanda la întoarcearea în țară nu mă credea lumea.

                                      

New Ross                                                                                                 Galway

Mi-am aniversat cei 43 de ani în Skull, West Cork. Andrea fusese acolo în anul precedent și mi-a zis că e un ținut miraculos. Îi sunt profund recunoascătoare, am descoperit cel mai frumos loc de pe pământ datorită ei. 

Day 14 

Ziua mea. Mesaje, bucurie, prânz la Brian, revedere cu Kathleen care a fost la Dublin. Mizen-head. Nori toată dimineața, se împrăștie atunci când Maeve mă duce cu mașina. Ajung în soare. Mă plimb și fotografiez, iau senzații, iau soare. Tot așa cum nu știi când te naști, tot așa nu am știut eu că m-am născut din nou în ziua aceea, după 43 de ani de când am venit pe pământ, am venit acasă pentru prima dată. Am mulțumit universului și tuturor femeilor din neamul meu care m-au sprijinit și care mă sprijină, așa cum sprijină și iubesc mamele. Atunci m-am născut, chiar dacă nu știam încă. Dar cum stăteam acolo și mulțumeam, am simțit că sunt bine, am simțit liniștea. Și am o fotografie a valurilor care se spărgeau de stânci. Acolo e liniștea mea, acolo m-am născut. Seara, cină la Katarina, muzică, Brian la chitară, Katarina a cântat un cântec suedez de leagăn. La mulți ani!

În 2014 mi-am petrecut două săptămâni de vacanță în West Cork. Eram la pământ după o situație dificilă de sănătate care mă consumase din mai până în iulie. Mă hotărâsem să plec din Selgros și să schimb lumea, așa că-mi înființasem o companie, Sonas – cuvântul pentru ”fericire” în irlandeză.  La momentul respectiv aveam impresia că lumea vrea să fie schimbată, doar că mă înșelam.

Sunt trei ani de când nu am mai ajuns acasă și simt asta. Mi-e dor și doare. Nu, nu am niciun fel de explicații rezonabile despre sentimentul acesta și dacă aș fi auzit pe cineva vorbind astfel despre un loc, aș fi crezut că a luat-o razna. Uneori cred asta și despre mine, pentru că sunt o persoană solară și iubesc căldura. Acum nu-mi pasă cum sună, la vară mă duc în Irlanda, am mâncat o pungă întreagă de bomboane Mozart de când am început postarea și mi se pare extrem de grav, cred că sufăr din iubire.

Sonas ort! Fericire!