Noutatea zilei

Dimineața la șapte în bucătărie. Mama e serioasă:

– Am ceva important să-ți spun.

– Te ascult.

– Să știi că primul rege al României a fost Regele Michael.

– Mama, nu a fost primul, ci ultimul, și era Regele Mihai, nu Regele Michael.

– Mă rog, primul sau ultimul, îți zic eu ceva ce nu știe toată lumea. Fac ochii mari și mama continuă. Îl chema Michael Mott. Și a fost însurat cu Ecaterina Müssel.

– Mama, aici e puțin mai complicat. Michael Mott nu a fost rege, a fost bunicul tău. Iar ea a fost bunica ta, nicidecum regina.

– Mă rog, tot a fost cineva important. El. Și ea.

– Asta așa e, doar că le-ai cam încurcat. Altceva ar fi fost dacă era rege bunică-tău.

– Mai uit și eu, sunt bătrână, am aproape 100 de ani.

– Și aici le-ai cam încurcat cu vreo 25 de ani. Faci doar 77 în septembrie.

 

Bolile despre care nu vorbim

Dacă despre depresie am început să avem conversații, despre demență senilă sau Alzheimer încă vorbim pe la colțuri. Despre ceilalți, nu despre ai noștri. Când s-a îmbolnăvit tata chiar se știa prea puțin. România anilor 90 și ceva încă nu era pregătită pentru asta. Nici acum nu prea este, despre bătrâni se vorbește cu milă în glas, poate și cu ranchiună, sunt multe situații în care sunt învinovățiți că se uită la programe greșite la televizor sau că au votat greșit. Știu sigur că mama l-a votat pe Rațiu, eram noi două împotriva tuturor celorlalți din familie, așa că nu o acuz de nimic. Cum nu ar trebui să facem nici cu ceilalți. Deciziile sunt așa cum sunt, important ar fi de verificat cauzele ignoranței sau ale gândirii defectuoase. Bătrânii noștri sunt sărăci, în primul rând și, cei mai mulți, needucați. Lipsa exercițiului gândirii critice are efecte pe termen lung și afectează la noi mai multe generații. Cei 50 de ani de regim comunist sunt o explicație simplistă. Au trecut aproape 30 de ani de la Revoluția din 1989. Este imediat aproape tot atât de mult timp. Cauzele sunt mult mai adânci și vina este colectivă. Nu putem pune pe seama a doar 50 de ani tot dezastrul de acum. E ceva la care contribuim fiecare, în fiecare zi în care doar ne plângem și urmărim cu stupoare ceea ce se întâmplă. Dacă fiecare ar acționa la nivelul său de influență, treptat, vom reuși să producem schimbările pe care ni le dorim. E un subiect atât de vast, probabil că-i voi dedica un articol separat.

La tata ne-am prins mai greu. Caracterul lui dificil ne-a indus în eroare. Cu mama a fost altceva. Primul semn a fost acela că a început să gătească prost, ea care ar fi putut încânta orice gourmet, dădea rateu după rateu. Când a făcut o pasiune pentru mărar, ne-am prins că nu-i în regulă. Mărar în supa-cremă de legume a fost sacrilegiul care ne-a făcut să investigăm.

 

Rușinea bolilor psihice

Dacă avem înțelegere față de cineva care-și rupe mâna sau un picior, cum dispare compasiunea când e depresiv? Ca și când a făcut el sau ea ceva greșit de a ajuns acolo. Poate că din cauza asta și cei care trec prin perioade sau crize depresive nu îndrăznesc să vorbească cu cei din jurul lor despre asta. Poate că dacă ar spune și ar ajunge mai devreme să solicite ajutor s-ar putea recupera mai repede.

Suntem neglijenți cu ceea ce avem mai de preț, propriul nostru sistem de navigare prin lume. Rușinea ne face să nu vorbim. Eu înțeleg că ni se poate părea că boala e slăbiciune, și eu am crescut cu vocea asta în capul meu, pentru asta am știut să caut vindecarea și să cer ajutor, indiferent că a fost vorba de gastrită sau de burnout.

 

De unde vine rușinea

Orice formă de boală mintală este rușinoasă. Unii dintre noi au dificultăți în a apela la un psiholog/ psihoterapeut sau chiar la un coach când se confruntă chiar și cu dificultăți emoționale, tocmai din teama de a nu fi considerați ”nebuni”.

Avem multe secole în spate în care boala psihică însemna posesie de către spirite necurate și bolnavii erau condamnați la izolare. Motivul putea fi pedeapsa divină pentru faptele proprii sau poate că era ceva ce ținea de vreo vină a unui strămoș. Se încercau descântece sau exorcizări. Boala mai putea veni în urma unui blestem sau erau farmece la mijloc. Avem de luptat cu toate astea.

 

Senti fckng mental

Ne lipsește cultura igienei mentale. Stăm spectatori ai stărilor emoționale tulburate pe care le avem și ne agățăm de ele. Aud des expresii de genul: ”așa am simțit”, ”astea sunt stările mele, nu mi le pot nega”. Nu încerc să fac apologia anesteziei emoționale, încerc doar să apelez la bunul simț. Dacă te surprinzi des sau pentru o perioadă mai lungă având reacții nepotrivite sau gânduri nepotrivite, poate că e cazul să vorbești cu cineva. Suntem praf când vine vorba de creierul nostru.

Chiar dacă am acționat din timp cu mama și a intrat pe medicație, boala e așa cum e și nu există, deocamdată, șanse de vindecare. Amânăm deznodământul. Episoadele de confuzie sunt din ce în ce mai dese. E greu și dureros. Mai puțin fratele meu care mă sprijină și mă înțelege, doar că e departe, și fiică-mea care a fost alături chiar și de la distanță, am văzut reticență în familie. Știu că e ceva care se întâmplă frecvent. Boala e greu de înțeles, compasiunea ar trebui exersată. Sunt mulți care au impresia că bolnavii fac intenționat, că întreabă des câte ceva doar ca să se afle în treabă, pe când ei doar au uit că te-au mai întrebat și acum cinci minute cât e ceasul. E interesant cum mulți spun că demența senilă e mult mai frecventă acum și se întreabă ce s-o fi întâmplat. Mai nimic, doar trăim mai mult.

Când îi explic ceva mamei și poate că îi dau prea multe amănunte pe care ea le consideră puerile, îmi spune: ”Da’ ce? Mă crezi tâmpită?”. Râd și îi povestesc din nou de condiția specială a creierului ei. Nu pomenesc de boală, o deranjează terminologia. Folosesc doar explicații pompoase de genul: ”atrofiere a scoarței cerebrale”. Știu că înțelege.

 

De la cap e totul

Trăim foarte diferit față de strămoșii noștri și încă nu ne-am adaptat. Nici nu cred că ar fi cazul să ne schimbăm prea mult și să devenim animale de apartament, dimpotrivă. Cred doar că ar trebui să punem la îndoială reacțiile noastre automate și să gândim cu propriul creier. Să ne întrebăm dacă avem nevoie cu adevărat de vreun produs pe care-l vedem într-o reclamă sau chiar să limităm canalele prin care suntem perturbați cu informații inutile. Ne-am cam dezlipit de televiziunile clasice, din păcate am cam devenit prizonierii online-ului în diferite forme: rețele sociale, filme sau seriale. Uităm să reducem ritmul, uităm să stăm în liniște, uităm să ne bucurăm. Ar putea s-o facem, până când nu uităm totul, cu totul.

 

Viitorul

Când Ada i-a povestit psihoterapeutului ei despre situația bunicii ei, el a făcut o glumă bună:                                                                 ”te poți antrena cu bunică-ta, o să te descurci cu maică-ta mai bine”. 

Recunosc că e un subiect și pentru mine. Am citit studii despre antrenament mental, am găsit chiar niște concluzii care demonstrau că romanele polițiste sunt cele mai bune pentru menținerea funcției cognitive. Mă gândesc că dacă fac bine celor care le citesc, ar trebui ca cei care le scriu să fie în siguranță, nu? Dacă la mama factorul care a favorizat a fost diabetul, cred la tata a fost alcoolul. Îmi controlez glicemia des și mă feresc de băutură. Dacă încep să mă repet, dați de știre, cică e un semn.

 

Fotografiile au fost făcute de Corina Ureche într-o zi ploioasă la Criț.