Am reușit să ajung la timp

Am ajuns la conferința Fail’d exact la 17.40. Adică am întârziat, deși eu nu întârzii de obicei. Cred că acesta a fost și singurul eșec al serii. Am ascultat prezentările celor mai curajoși oameni, care au avut puterea de a mărturisi cam cum le-a dat cu eroare. Atmosfera a fost incredibilă și organizatorii au promis că nu se vor opri aici. Eu am încercat să fiu amuzantă, deși nu se cerea să facem stand-up comedy. Toți cei care au vorbit au ales să vorbească la distanță de evenimentele care cândva aproape i-au doborât. Și cred că mesajul este unul valoros. Am vorbit la timpul prezent, despre prezent, pomenind de eșec. Ada mi-a zis că am omis cu toții să spunem clar cât a fost de greu. Așa e. Am omis, pentru că am trecut peste, pentru că acum nu mai doare, dar a fost extrem de greu cândva. E important de știut că toate trec. Și bucuriile, și tristețile, au un timp limitat de manifestare în cazul în care nu te atașezi de ele. Și mai e ceva: chiar dacă am greșit cândva, nu suntem niște ratați.

Am reușit să cunosc oameni minunați

Mulțumiri organizatorilor care n-au greșit cu nimic. Ba da, cred că am întrebat de două ori de ce nu au luat taxă de intrare. Nu s-au așteptat să vină atâta lume, au crezut că nu va fi prea multă lume și apoi le-a fost dificil să introducă reguli noi. Sper să ia bani de data viitoare, evenimentele despre eșec au un succes extraordinar și să se îmbogățească din asta. Îmi pare rău că nu am stat să-l văd pe Cătălin Doru Luchian, am înțeles că noi toți ceilalți am fost un fel de soliști care au cântat în deschidere pentru el. Eu cred că publicul a aplaudat și organizarea.

Am încercat să scriu pe scurt ce și cum m-a impresionat la fiecare, doar că ar fi prea puțin. Mi-au plăcut și m-au emoționat cu toții, mai ales Greta și Anca. Pe ele le cunosc și le iubesc demult. Și au fost și în organizare.

Am reușit să am o prezentare bună

Eu m-am pregătit pentru Fail’d. Îi apreciez pe cei care pot vorbi coerent pentru 15 minute, fără să plictisească pe nimeni. Eu nu pot. E adevărat, sunt și obsedată de control, așa că trebuie să știu ce voi spune. Nu-mi învăț textul pe de rost, dar știu ideile principale.

Vă las cu textul scris pentru conferință și pe care l-am completat. Surprinzător sau nu, unele poante mi-au venit pe loc.

Am greșit sau sunt o ratată  

My name is Tony and I have failed … am promis că încep așa de când am postat   articolul despre Fail’d , doar că e nevoie de o continuare … and I am not a failure. Pentru că e o mare diferență în a-ți asuma că ai greșit sau că nu ți-a ieșit ceva, față de a spune că ești defect sau că ești un looser. Prima variantă îți permite să crezi că mai ai o șansă data viitoare. 

Incredibil cât de repede s-au anunțat speakerii și s-a adunat publicul. Să fie pentru că nu contează atât de tare cum iese? Fiind o conferință despre eșec, indiferent cum va fi prezentarea mea, ați putea crede că așa am vrut: iese prost, am vrut să fac o demonstrație despre cum o poți da în bară măreț pe scenă, iar dacă iese bine, normal că asta am vrut, că doar nu am venit aici să râdeți voi de mine. 

Curajul și adevărul ne unesc

Dar de ce-am venit? Pentru că eu cred că e o conferință despre curaj și despre adevăr. În momentul în care avem un eșec, durerea marea vine și din faptul că ne simțim singuri. Pe când aici, se creează un fel de adunare – sau adunătură – de indivizi care au curajul să spună adevărul. Suntem obișnuiți să citim doar despre afacerile de succes, viețile de succes și ne ni se pare că e atât de simplu. Și nu e. 

Odată ce ne recunoaștem o slăbiciune, chiar dacă o depășim, rămânem în permanență conștienți de ea și de faptul că este decizia noastră permanentă de a nu recidiva. De aceea, voi folosi timpul prezent când voi spune:

My name is Tony and I am a workaholic, a perfectionist and a control freak.

Ceasul sună fără să întrebe dacă ești pregătit

Drept pentru care, nu e de mirare că în 2010 am făcut un burnout, altfel spus, surmenaj, epuizare totală. Simptomele clasice, inclusiv o depresie minoră. Ei bine, pe mine m-au surprins crizele mele de plâns, pentru că, atenție, eu nu prea plâng. Prima dată când mi-a sunat ceasul, făcusem o prăjitură. Și nu era ceas, era soneria de la cuptor. Am scos tava, stupoare, prăjitura s-a turtit în 2 minute și eu am izbucnit în lacrimi. M-am mai oprit după vreo 10 minute. A doua oară probam prin casă o cască de bicicletă și un amic mi-a ciocănit în cap. Am plâns un sfert de oră. A treia oară m-a uitat la Joe Black și am plâns. Ei bine, aici era firesc, doar că nu m-am oprit juma de oră. Chiar dacă moartea era Brad Pitt în film, mi s-a părut o variantă neatractivă. Date fiind toate cunoștințele mele, mi-am dat seama că nu sunt prea în regulă și m-am întrebat ce aș putea face, ce așa avea nevoie ca să mă simt mai bine? Cum n-am fost în stare să-mi răspund, m-am dus la medic. ”Noroc că sunt eu deșteaptă”, mi-am zis, pentru că mi-am pus destul de repede diagnosticul, doar că dacă aș fi fost deșteaptă cu adevărat, aș fi putut să nu ajung în situația respectivă. În fine, mi-am luat o pauză de vreo trei luni și apoi am început să studiez cauzele pentru care se poate ajunge în astfel de situații și cam care ar fi metodele de prevenție. Am băgat tot ce-am putut, am făcut și o formare în terapie prin artă, metode vizuale, în special pictură și sculptură, și apoi o formare în solution focused coaching. Am încercat să fac și facultatea de psihologie, doar că am renunțat după un an. M-am dus cu un eseu despre moarte și Irvin Yalom la examenul de psihologia vârstelor și mi s-a spus că nu l-am studiat la curs și că nu e în programă, dar examenul l-am luat. Mi-am dat seama că deși minunați, profesorii predau materia ca la anul I, zi, studenți de 18 ani. Eu aveam 40 de ani și-mi căzuse biblioteca de psihologie în cap de ceva mai mult timp. Aș fi făcut facultatea ca să pot deveni psihoterapeut, apoi m-am răzgândit, mai bine rămân eu doar antrenor/coach și lucrez doar cu cei care au nevoie de puțin sprijin, adică nevrotici ca mine.

În 2014 am participat la o conferință și prezentarea mea avea titlul ”cum am devenit antrenor de fericire”. 

O perspectivă despre fericire

Cuvintele pe care le folosim sunt coduri. E simplu cu obiectele: pantofi egal îmbrăcăminte pentru picioare, microfon egal obiect care amplifică sunetul, scaun este un obiect pe care ne așezăm și mai este și altceva … dar când vorbim de stări, senzații, aici avem poate fiecare o definiție proprie. Putem defini acum împreună fericirea ca o stare de echilibru, de liniște și de bine cu noi înșine și cu propria noastră viață. Fericirea este diferită de euforie sau bucurie, acestea sunt emoții condiționate de evenimente exterioare, în general.

Ne naștem cu un anumit nivel de percepție al stării de bine, tot așa cum ne naștem mai degrabă optimiști sau pesimiști. Optimist fiind acela care reușește să vadă și ceea ce e bine în viața sa, dincolo de toate provocările și pesimist fiind acela care, indiferent de lucrurile bune care i se întâmplă în viață, tinde să se concentreze pe disfuncționalități. Eu credeam că sunt foarte înțeleaptă fiind extrem de pesimistă. Stați liniștiți, nu sunt naivă, nu am ajuns să cred că totul va fi bine, dar sunt la nivelul de optimist realist, pot înțelege ce funcționează și sunt în măsură să îmi iau măsuri de precauție pentru situația în care s-ar întâmpla ceva rău. La nivelul de ”ajunge doar să speri și lucrurile se rezolvă” nu voi ajunge niciodată, cred în certitudini și în acțiune. După mine, definiția pentru speranță e că e o dezamăgire încă necunoscută. La nivelul de optimism la care sunt acum, spun deseori: ”e foarte bine, se putea și mai rău”.

Exemplu concret: în vara 2014, atunci cu prezentarea de care v-am vorbit, aveam o situație de sănătate mai specială. Intrasem de două zile pe o medicație care mă făcea complet aeriană din ce amețită sunt în mod obișnuit, poate știți, postez cu hashtag clumsydiva. Prietenii care mă însoțeau și care știau de starea mea au fost extrem de îngrijorați: cum o să fii în stare, mai bine anulezi, nu are rost și d-astea. Abordarea mea a fost: care e cel mai mare rău care s-ar putea întâmpla? Să leșin aici și să cad pe jos? E ok, e mochetă. Am sperat că va fi bine și eram pregătită pentru orice. A fost minunat.

Pătrunsă de propria-mi înțelepciune am înființat SONAS, o firmă de consultanță în dezvoltare organizațională, training și coaching. În toamna 2014. Sonas înseamnă fericire în irlandeza veche.

Flexibilitatea alegerii

Am avut proiecte, am avut ateliere de fericire, am avut seminare. Destul de dificil, însă. Acum s-au mai schimbat lucrurile, dar acum 4 ani dacă vorbeai de fericirea angajaților într-o companie, de cele mai multe ori se înțelegea că le propui să pună și o masă de biliard în cantină, pe când totul ține de în special de încredere, de respect și de colaborare.

Nici cu seminarele deschise nu a fost chiar ușor. Oamenii sunt deseori extrem de atașați de propria nefericire, e o scuză bună să nu-ți asumi responsabilitatea și varianta în care ceilalți sunt de vină: sistemul, băncile, guvernul, spitalele, școala … e mult mai simplă și face din suferință un fel de virtute. 

După șase luni de activitate, eram la București, încercam să dau drumul unui atelier. Am vorbit cu mama într-o seară la telefon și mi-a zis că a căzut pe stradă. A doua zi am fost la medic la Brașov: avea mâna ruptă și cu o zi în urmă avusese fibrilații. Apoi mi-a picat și un proiect mare. Apoi încă unul. Și pentru că Selgros, compania de unde plecasem de nici un an a insistat să mă întorc, am renunțat la Sonas, la fericire nu, și m-am reangajat.

Când și cum am dat greș? Cred că asta e cea mai importantă întrebare. Suntem aici să învățăm din greșeli. Curajul nu înseamnă absența fricii, ci capacitatea de acționa chiar dacă ne e teamă.

Să fii fost dezamăgirea legată de rezultate? Să-mi fi dorit eu să schimb lumea, dar uitasem să mă întreb dacă lumea vrea să se schimbe? Sau să fii fost doar oftica în legătură cu faptul că lucrurile nu s-au petrecut așa cum am vrut eu?

V-am spus și la început: My name is Tony and I am a workaholic, a perfectionist and a control freak.

Și cred că au contat toate atunci: nevoia de a vedea rezultatele directe ale trainingurilor pe care le-am desfășurat și e destul de dificil ca extern, nevoia de a-mi vedea implementate propunerile de schimbare organizațională la clienți, deși ei nu erau pregătiți să facă asta, sau nevoia de a ști exact ce urmează să se întâmple și ce proiect va fi următorul.

De câte ori greșim până când reușim

M-am întors la Selgros și am inițiat multe proiecte extraordinare, am cunoscut oameni deosebiți, doar că am avut în permanență un gust amar pentru că nu am continuat proiectul Sonas. O vreme am reușit să fac lucrurile în paralel, apoi am renunțat la seminare și am rămas doar cu coaching individual. Am continuat să mă preocup de fericire și în momentul acesta se află la editura Vellant un instrument special, care are ca scop creșterea nivelului de atenție, a capacității de observație și a prezenței utilizatorului în propria sa viață. După 52 de săptămâni și tot atât teme speciale, câte una pe săptămână, consecința directă este creșterea nivelului stării de bine a individului. Deci… utilizatorii caietului sunt mai fericiți. I-am fi zis Jurnalul Fericirii, dar denumirea s-a dat, așa că ne-am mulțumit cu caietul fericirii. Dacă vă întrebați care noi, vă spun eu: e vorba de George Roșu, care a semnat ilustrațiile și cu mine.

Am început caietul cu tema rezultate. Ce înseamnă ele? Cum ne raportăm la ele? Tindem să apreciem doar rezultatele care ne sunt validate de cei din exterior, pentru că avem o mare nevoie de a fi văzuți. Și acceptați. Și iubiți. Mă întorc la propriul meu exemplu că eram workaholică. Era un gol pe care eu îl aveam de umplut cu rezultate, cu succese. În momentul în care mi-am obținut autonomia emoțională, a contat mai puțin validarea din exterior. Stați liniștiți, încă sunt cel mai nemilos critic al meu.

Avem nevoie de a ne strădui să devenim zi de zi din ce în ce mai buni în comparație cu noi înșine, să obținem rezultate care au semnificație pentru noi și să învățăm să observăm și progresele mici pe care le facem.

Am reușit la un eveniment destinat eșecului

Chiar dacă am întârziat în ziua evenimentului, am ajuns la timp, am avut un discurs bun, lumea a râs. Măcar i-am făcut să se simtă bine. Iar eu m-am simțit excelent.