Imaginați-vă o gară plină de oameni. În mijlocul sălii principale de așteptare apare o valiză. Peste ea dă cu mopul omul care face curățenie. Acesta se uită în jur să încerce să identifice proprietarul, nu vede pe nimeni în imediata apropiere, poate că e unul dintre călătorii aflați la casele de bilete. Mai așteaptă puțin, apoi se apropie de bagaj și aude un ticăit. Doar prin filme a mai văzut așa ceva și ezită să anunțe șeful de gară, așa cum cere protocolul, se teme să nu râdă de el. Se duce, însă, la colega lui de la informații și îi spune.

În 15 minute în gară apar soldați în negru și în difuzoare se aude repetitiv mesajul de evacuare. Un singur genist se apropie de valiză. Aerul se rarefiază. El vede doar trollerul roșu și aude doar ticăitul. Pentru el, nu mai există nimic în jur. Datorită concentrării, pulsul îi scade și ritmul respirației devine mai lent. Mâinile sunt ferme, misiunea e precisă.

Modul de acțiune al specialistului de mai sus pare similar cu comportamentul unui psihopat. La fel sunt cei care lucrează în situații de risc maxim, fie pentru sine, fie pentru cei din jur: forțe de ordine, chirurgi, spioni și altele. Am toată admirația. Toate cele de mai sus sunt doar o introducere pentru articolul pe care îl am în pregătire despre psihopați și care are la baza cartea lui Kevin Dutton, ”Înțelepciunea psihopaților. Ce ne pot învăța sfinții, spionii sau ucigașii în serie despre succes”.

Mă simt uneori ca genistul. Am – din nou, recunosc – o mulțime de proiecte cu care jonglez și aș vrea să fiu tot timpul ca el. Să pot gândi concentrat tot timpul. Să fiu ca un magician, să văd tot, chiar dacă pare că mă interesează un singur lucru. Știu că e obositor de trăit în starea asta prea mult timp, dar mi-ar plăcea. Poate că mă dor prea multe în ultima perioadă.

Am auzit o melodie pe spotify în recomandările săptămânale pe care le face programul. Cred că o știam, dar acum m-a atins.

Vă las linkul. Ascultați-o până la sfârșit. De fiecare dată când aud ”yes, she is”, confirm, ”yes, I am”.