M-am dus odată cu mama la un alt sediu al întreprinderii la care lucra ea, undeva în Bartolomeu, pe atunci era un fel de capăt al lumii. Distanțele par mult mai mari când suntem mici. Era complet diferit față de clădirea din centru unde avea ea biroul, erau niște blocuri cu geamuri enorme și niște utilaje mari în capătul zonei. Era vară și știu asta pentru că mama avea o rochie colorată. O vedeam doar pe ea și modul în care o salutau oamenii și îi mulțumeau. Mi-a spus: ”dacă poți face ceva pentru un om, să faci doar bine”. Mergea repede și apăsat, apoi se oprea să schimbe două vorbe cu câte cineva, o luam apoi din loc. Nu mai țin minte nici de ce ne-am dus acolo, nici ce am făcut, am în minte doar imaginile din curte și faptul că m-am gândit atunci că mi-ar plăcea când mă fac mare să pot face lucruri care să conteze pentru ceilalți, să pot fi sigură pe mine și să merg mereu la fel de ferm, să mă respecte lumea și să se bucure când mă vede. 

Mă întreabă lumea de ce tac, de ce nu scriu. Eu nu sunt blogger. Am bătut câmpii când mi s-a părut că pot trezi măcar niște întrebări în voi, dacă nu niște răspunsuri. Mi-a fost peste mână să vorbesc doar despre mine. Probabil că tot din vreo obsesie de control, nu cred că n-am făcut-o nici de pudoare și nici de modestie. 

Când boala mamei era chiar la început am mai băgat câte un text mai util. Acum sunt blocată, poate și foarte obosită. Văd că-mi scade numărul de vizitatori de pe site, o să încerc să mai bag câte un text mai vechi, să nu mi se prăbușească analiticul. 

Mulțumesc tuturor celor care se abțin să-mi spună ”o să fie bine”.  În opinia mea, e bine așa cum e fiecare moment în care poate fi mai rău și nu e. Atâta vreme cât se poate mai rău, înseamnă că acum e bine. Mă repet, fac asta și când vorbesc, e un defect din training, reformulez ca să fiu sigură că m-am făcut înțeleasă sau când vreau să mă conving pe mine de ceva. 

Revin la butoane și texte mai bune curând. Mai intrați din când în când, povestea este la un click distanță.