Simpla rostire a cuvântului fericire îi face pe cei care se simt superiori să strâmbe din nas și să pufnească a dispreț. Pentru că în viziunea celor mai mulți dintre noi fericire înseamnă o stare de beatitudine și de euforie continuă. Căutarea fericirii condamnă la eșec, pe când experimentarea ei ar duce la o stare de bine. Însă numai proștii pot fi fericiți, zic asta cei care se cred deștepți.

Ne atașăm de propria noastră nefericire pentru că este mult mai simplu să explicăm motivele pentru care suntem nefericiți decât să ne asumăm responsabilitatea propriei noastre vieți și a traiului cu noi înșine. Ce ne-am face dacă ni s-ar lua nefericirea? Ar însemna că suntem singurii în măsură să ne îmbunătățim viața. Și cât de groaznic poate fi să ne dăm seama că suntem chiar noi înșine împotriva noastră?

Epicur este un filozof grec care a spus că sunt trei condițiile esențiale pentru fericire: libertate, viață analizată și un cerc de prieteni. Cel din urmă înseamnă relații de conectare autentică, oameni cu care să stabilim o relație de încredere reciprocă, față de care să ne dezvăuim, care să ne înțeleagă și pe care să-i înțelegem.

Dacă vorbim despre libertate, putem fi extrem de fericiți că avem toată libertatea de care avem nevoie, epoca sclavagismului s-a terminat demult. Modul în care ne simțim captivi în existența noastră nu are nici cea mai mică legătură cu viața unui sclav din antichitate. Suntem sclavii alegerilor noastre. De aceea este foarte ușor să ne simțim nefericiți, pentru că e mult mai simplu să plasăm răspunderea în afară. Societatea și sistemul sunt cele care ne-au înrobit și nu dorințele noastre. Lăcomia noastră, mai bine zis. În urmă cu ceva timp, de câte ori auzeam expresia ”nu am încotro”, mă apucau nervii. Acum am ceva mai multă compasiune față de o persoană care se exprimă astfel. Îmi dau seama că e greu să-și asume și o las în pace. Cândva mă durea cumplit eșecul meu de a schimba lumea, acum accept că lumea are dreptul să nu se schimbe.

Cei care vin în sesiuni individuale de coaching la mine pretind că își doresc altceva, că vor ajutor pentru a modifica ceva în viața lor. Unii dintre aceștia, în momentul în care se confruntă cu propria responsabilitate întâmpină un blocaj. E greu să-ți asumi și pot înțelege asta. E greu să ne împăcăm cu noi înșine și cu ceea ce am ales să facem. Dacă plasăm vina în exterior, e altcineva autorul nefericirii noastre. Cineva din trecutul apropiat sau din cel îndepărtat, oricine, părinții, persoana alături de care trăim, dar nu noi. Noi, nu. Noi suntem doar nefericiți, pentru că altfel nu ne-am putea suporta. Trebuie să renunțăm ”la speranța unui trecut mai bun”, după cum admirabil spune Irvin Yalom, ca să ne putem asuma propria viață. Depinde doar de noi să facem în prezent ceea ce putem mai bine din trecutul nostru pe care nu-l mai putem schimba.

Viața analizată reprezintă exercițiul permanent de validare a alegerilor pe care le facem. Înseamnă și să recunoaștem că am greșit și să vedem ce am făcut bine. Să repetăm acțiuni benefice și să renunțăm de a face aceeași greșeală de mai multe ori. Viața analizată înseamnă să știm că murim și să trăim în consecință. Cei care se tem cel mai mult de moarte sunt cei care au cele mai multe regrete. Fără conștiința morții, nu există fericire.

Ne lipsește exercițiul filozofic asupra vieții, din simplul motiv că suntem prea centrați pe dorințe de satisfacție imediată, ca niște copii îndărătnici care dau din picioare să li se facă mofturile. Ne doare faptul că nu avem unele lucruri pe care ni le dorim și amânăm fericirea până la obținerea lor: un alt job, o altă relație, o altă mașină și așa mai departe. După ce le obținem, trecem la următoarea dorință de a cărei îndeplinire depinde starea noastră de bine. Alergăm după himere o viață întreagă fără să învățăm să savurăm ceea ce avem la un moment dat.

Este foarte obișnuit să folosim ”trebuie” în motivarea alegerilor noastre: ”trebuie să mă duc la muncă”, ”trebuie să mă văd cu cutare”, ”trebuie să fac ceva anume” … . Am renunțat la exprimarea asta și am înlocuit ”trebuie” cu ”vreau”. Rămâne un singur ”trebuie” care nu poate fi înlocuit și acela este ”trebuie să mor”.

În urmă cu trei ani am avut un discurs despre fericire la un eveniment, filmul e mai jos. Treceam printr-o situație dificilă de sănătate, dar confirmasem cu multe luni înainte prezența la conferință. Știu că pot părea distantă în înregistrare, dar este așa pentru că nu am împărtășit exact ce mă măcina în momentul respectiv. Eram cu niște buni prieteni care au încercat să mă oprească, însepusem medicația cu vreo 2-3 zile în urmă și eram puțin inconfortabilă cu poziția verticală. M-au întrebat ce se vor face ei dacă leșin eu în timpul speech-ului. Le-am zis că n-au decât să mă ia și să mă ducă la spital. Sala avea o mochetă foarte groasă, în afară de faptul că 300 de oameni ar fi intrat în panică, n-avea ce să se întâmple. A fost un discurs bun, date fiind condițiile, am vorbit mult mai prost alte dăți când eram perfect sănătoasă. Mi-a făcut bine și mie și multora dintre cei care m-au ascultat atunci. Starea mea de sănătate s-a îmbunătățit până la sfârșitul anului respectiv, sunt bine acum. Mă rog, am comentat și-n prezentare, tot corigentă sunt la lecția despre supra-solicitare. Mă arunc și mă consum în prea multe lucruri, sunt de neoprit și n-o spun în sensul bun, de multe ori mă risipesc. E bine că mai am ceva de învățat.

Să fiți fericiți!