Despre efort 

Încă mai aveam ceva energie când a început să se agraveze starea mamei. Chiar am postat câteva articole. Eram năucită de rapiditatea cu care se estompa tot ceea ce era ea, de parcă se ascundea într-o ființă nouă și ieșea la iveală rar, doar atunci când putea duce durerea lucidității.

”Mi-e tare greu să nu mai știu… M-am prostit.” 

”Nu te-ai prostit, e doar boala, mama. ”

Nici măcar în caietul meu nu am mai apucat să scriu. Și-mi plăcea tare mult. Mi se întâmplă să fiu complet secată de puteri și atunci mă afund în lectura vreunui roman sau mă uit la un episod dintr-un serial. După aproape două luni de nedormit noaptea, veghea a devenit obișnuință și mi-e greu să scap. Adorm câte o jumătate de oră în miezul zilei – am reușit să găsesc persoane care să mă ajute cu supravegherea mamei – și mă trezesc buimacă. Știu doar că e toamnă, nu am apucat vara și mi se pare că ar trebui să vină căldura și nu frigul. Eroare de sistem, am sărit peste vară, nu-i nimic, toată lumea zice că nu a fost mare lucru de ea.

Am învățat să-mi dozez eforturile. Doar ceea ce e necesar. Arta e să putem face distincție între ceea ce e necesar cu adevărat, ce ne place și ceea ce ne încarcă. Procesul prin care ne cunoaștem este unul de durată și este condiționat de capacitatea de a ne observa. Mi-am dat seama că munca e ceva necesar, ceva ce-mi place și că trebuie să am grijă la doză. După Transylvania Awards am zăcut vreo două zile, ușor nedumerită de cât de obosită eram. 

Fotografia articolului este de la întâlnirea cu bloggerii pentru pregătirea Haferland. Alex Juncu m-a surprins relaxându-mă.

 

Despre nevoi

Nevoile reale sunt doar acelea care țin de viața în sine, restul sunt mofturi. Durează ceva să putem face distincție între nevoia de a mânca o prăjitură și necesitatea reală. Confundăm nevoia cu plăcerea și facem asta în detrimentul nostru. 

Faptul că am reușit să nu ajung la epuizare în toată perioada asta, date fiind antecedentele mele, mă bucură enorm. Se pare că am învățat câte ceva. Principala lecție este de a discerne între nevoie reală, necesar și important, apoi de a le doza pe toate acestea. 

 

Despre ritm 

Primul lucru pe care l-am făcut a fost să renunț la jobul fix pe care îl aveam. Mitul cu 8 ore de muncă, 8 de relaxare și 8 de somn este adevărat doar în măsura în care nu pretindem ca cele 8 ore să fie consecutive. Înclin să cred că e mult mai important să ne surprindem că ne scade randamentul sau, respectiv, că suntem plini de energie și să pornim secvența următoare. În perioada în care eu eram singură cu mama, a fost destuld e greu să țin cont doar de ritmul meu, era ea cea care dicta, tot ce am făcut a fost să mă adaptez cât mai bine. Spunea cineva că a avea grijă de o persoană în vârstă e la fel cu a avea grijă de un copil. Ei bine, nu e. Pe copil îl iei în brațe și te duci cu el la cumpărături, ca să mă duc să fac aprovizionarea trebuia să am cu cine să o las pe mama. 

 

Despre pregătire 

Niciodată nu aș fi zis despre mine că sunt o tocilară. Pe vremea mea, cuvântul însemna cineva care ”tocește” și învață pe de rost, fără să înțeleagă sensul a ceea ce citește. În condițiile în care tocilar înseamnă conștiincios, ei bine, se pare că sunt așa ceva. Cel puțin așa m-au complimentat cei de la evenimentul de la Alba Iulia unde am fost moderator. Ce vreau să subliniez este următorul lucru. Sentimentul de panică este foarte neplăcut. Ne temem de eșec și ne construim scenarii fataliste. Am depășit faza. Succesul a constat în a-mi pregăti din timp materialele. Din timp înseamnă din momentul în care am aflat care este structura și care sunt speakerii, m-am și apucat de lucru. 

 

Despre flexibilitate

Era imposibil să am la dispoziție ore în șir în care să pot lucra, dar cum aveam un moment de liniște, mă apucam de treabă. Mai e un mit care continuă să ne bântuie, acela al multitasking-ului. E dăunător. Obișnuiesc să întrerup orice posibilitate de distragere a atenției atunci când mă concentrez. Închid mail și facebook, rămânând doar telefonul, numai apelurile convenționale.  În telefonul meu, orice altceva este fără alertă. Nu-mi țiuie nici fb, nici mail, nu am notificări deloc în afară de whatsapp, unde am un singur grup, cel al familiei și acela pe silențios.  Suntem praf cu atenția pentru că avem prea mulți stimuli și am mai scris despre asta. 

 

Despre alegeri 

Prima dată când am ieșit în oraș să beau o cafea, a fost după vreo lună. Și m-am bucurat enorm. Am băut chiar un pahar de vin la ora 4 după-amiaza și mi s-a părut că plutesc până acasă. Când am ieșit seara în oraș la masă cu niște prieteni, am avut impresia că e sărbătoare. Iar când m-am dus la un concert de jazz, a fost ca și când am revenit printre oameni. Aici e nevoie de o paranteză: am avut marele noroc să nimeresc la concertul lui Poppy Ackroyd, un regal de muzică și virtuozitate, las o melodie la sfârșitul articolului și veți înțelege. Multiplicați cu 1000. Poppy este pe scenă, cântă la pian și mixează la sintetizator (sau cum se cheamă), în timp ce pe un ecran negru se succed imagini. O feerie și închid paranteza. Vă las o melodie la sfârșit. 

Alegerile au fost între a face ceea ce e nevoie și ceea ce ajută cu adevărat. Am lucrat la diferite proiecte în tot timpul acesta și am renunțat la micile plăceri. A fost alegerea mea, pentru că, pentru mine, munca este extrem de importantă. Știu că sunt workaholică și că asta nu e o calitate. Doar că, la fel cum răspundem despre orice adicție, îmi place. Înțeleg mecanismele, înțeleg de unde vine, între timp am înțeles și riscurile. Am evitat un nou burnout pentru că am învățat moderația. 

 

Despre bucurie 

Lucrul bine făcut îmi produce multă satisfacție. Împlinirea mă scutește de regrete viitoare. Dacă acționăm în permanență conștienți că facem o alegere, va fi mult mai simplu în viitor. Durerile mari și regretele apar atunci când ne acuzăm că am fi putut face altfel, că am fi putut face mai bine. Dacă atunci când ne confruntăm cu o provocare gândim pentru câteva clipe și alegem conștient că facem cât de bine putem, vom fi noi mai bine cu noi. 

Pe mama nu am cum să o vindec. Știe și ea. Are momente de luciditate, în care vorbim și înțelegem cât de prețioase sunt minutele când ne găsim. E ea, cea care a fost, care reușește cumva să iasă din negura bolii și spune că a obosit. Că îi e greu să-i fie teamă că uită, teamă că a uitat, teamă că nu va mai ști unde e și apoi că nu va mai ști cine e. Pot doar să o asigur că înțeleg și că știu că îi e greu. Și apoi zâmbim. Și apoi dispare. 

Nu știu ce se întâmplă cu lacrimile care cad pe tastatură, mi se pare că s-a inundat totul. Îmi șterg lacrimile și mucii. Azi e o zi însorită. Să mergem afară, vine iarna imediat.