E rușine să plângi

Marta are șapte ani, cu unul mai mult decât mine. E și mai înaltă și mai puternică. Și-a schimbat și dinții, ceea ce la vârsta asta e o dovadă a maturității. Eu am 16 kg, intru la toamnă în clasa întâi, la grădiniță nu mai vor să mă primească, deja scriu și citesc. Sunt știrbă. Marta vrea să jucăm un joc după regulile ei. Comentez și nu e bine, chiar dacă ea greșește. Îi spun din nou. Sare la bătaie. Mie nu-mi place să mă bat, mă apăr, însă cu îndârjire. O încasez rău și fug în casă. Am lacrimi de furie în ochi. Orice, dar să nu mă vadă cineva plângând. Mă smiorcăi singură în baie, în timp ce-mi curăț rănile. Am căzut cu palmele pe pietriș și trebuie să scot toate pietricelele. Las lacrimile să cadă pe mâinile mele și parcă mă pișcă și mai tare. Plâng și mai tare. 

Plângăciosu’ roade osu’

Habar n-am cum ai crescut tu, dar pe vremea mea era o mare rușine să plângi. Era rușine să ”te comporți ca o fetiță” chiar dacă erai una. Practic, am crescut crezând că e un fel de defect să aparții de sexul ”slab”.  Eu nu am plâns decât foarte rar. Chiar și când am făcut-o, am încercat să nu fiu văzută, pe de altă parte, dacă nu ai spectatori de ce ai mai face-o, așa că nu m-am prea obosit. Plângeam doar când nu-mi puteam stăpâni înverșunarea sau furia neputinței și erau doar niște lacrimi, în niciun caz un plâns sănătos cu sughițuri. Mi-l amintesc pe ultimul de pe când aveam vreo cinci-șase ani. Mă  lăsase mama la bunicii din Constanța pentru o săptămână și voiam acasă. Trecuseră doar vreo două zile de stat, mama nici nu plecase prea bine și eu nu mai rezistam. Bunica era drăguță când avea timp de mine, cu bunicul făceam filozofie încă de pe atunci, chiar și cele două surori tinere ale mamei, mătușile mele, puteau fi amuzante din când în când. Interesante erau tot timpul, aveau cu doar aproape 15 ani mai mult decât mine, acum pare mică diferența de vârstă, dar atunci era fabulos să mă lase să stau cu ele. Nu aveam cum să plâng. Mă certau tot timpul că-s împiedicată, cum ar fi fost să mă facă și plângăcioasă? Pe mine, o Clumsy Diva, dar, totuși, o divă de mică. 

Casa de la Constanța avea o cameră superbă în curtea din spate. Deși micuță – încăpea în ea doar un pat, un raft de haine și o bibliotecă mică -, era o lume în sine. Sigura fereastră era cea din ușă. Camera era orientată spre sud și era tot timpul lumină. Acolo mă refugiam eu și citeam. 

Plânsul înseamnă slăbiciune 

Știi cum fac adolescenții când se enervează? Privesc fix pentru câteva secunde, buza de jos începe să le tremure, ochii li se umplu de lacrimi și apoi încep să trântească, nu înainte de a-și arăta disprețul profund. Plânsul ăsta ușor furios mi-a fost companion o bună perioadă. Și, de fapt, nici măcar nu era plâns, erau doar niște ochi umezi, o voce ușor gâtuită și un ritm mai sacadat al vorbirii. Când a trecut Ada prin adolescență și am avut noi veo șase luni mai dificile, tot faptul că am plecat cu ochii înțețoșați de dimineață din casă m-a ajutat să mă repoziționez. Mi-am dat seama că eu ar trebui să fiu cea mai deșteaptă și care are mai multă înțelegere. Mă îndepărtasem ușor de la valorile în care o crescusem (respect, încredere, compasiune și iubire) și tot eu trebuia să vin înapoi. Am și un un articol și am și fost amândouă pe scenă la TEDX Women Brașov. 

Chiar și după ce am depășit adolescența, tot numai când mă înfuriam reușeau câteva lacrimi să-și facă drum, dar la plânsul acela de suferință, de dor și de pierdere, am reușit foarte rar să mai ajung și numai în momente speciale. Am fost retardată emoțional până pe la vârsta de 40 de ani și am scris despre asta. Mi-era mie mai ușor așa, să rămân la suprafață. 

Plânsul la job 

Ei bine, dacă plânsul este acceptabil în condiții de siguranță, dar nu putea fi ceva tolerabil la birou. Nu în viziunea mea. Aveam o colegă care se smiorcăia des. De multe ori și obținea ceea ce-și dorea. La început am disprețuit-o, apoi cred că am ajuns să o invidiez puțin. Nu pentru că așa rezolva lucrurile, ci penru că era fidelă față de ea, cumva. La fel ca în copilărie, mie mi s-a părut că e rușinos, condamnabil, o dovadă de lipsă de control. Nu m-am schimbat nici eu, probabil că nu s-a schimbat nici ea, dar crescându-mi mie nivelul de compasiune, mi-a fost mie mai ușor să înțeleg. 

Când am plecat prima dată din compania în care lucrasem 14 ani, cu gândul să schimb lumea, dar fără să întreb lumea dacă vrea să se schimbe, mi-au dat grav lacrimile când m-am despărțit de colegii din departamentul meu. Știam că ceea ce va urma va fi diferit. Eu lucrasem cu oameni. Oamenii mei, nu doar cei din departamentul meu, urmau să fie transformați în hârtii, coduri și numere de marcă. 

Puțin am plâns și când m-am întors în companie, după nici un an. Am găsit o altă atmosferă, multe insule. Am revenit pentru că  mi se promisese că voi putea pune în aplicare proiectele de dezvoltare organizațională. De început le-am început, doar că au apărut alte priorități, lucrurile se schimbă. Am reușit să aduc la suprafață câte ceva, să fac oamenii și performanța lor mai vizbilă. Doar oamenii schimbă lucrurile și doar curajul lor poate sta la baza unei transformări reale. 

Tocmai am citit un articol pe Harvard Business Review în care se spune că sunt trei tipuri de lacrimi: reflexe, care elimină o iritație, bazale, cele care curăță corneea și psihice, cele de natură emoțională, pozitivă sau negativă. Femeile plâng mult mai mult: femeile plâng din motive emoționale între 30 și 64 de ori pe an, în timp ce bărbații doar de 6 până la 17 ori. E neplăcut să te apuce la birou, dar suntem oameni și în timpul programului și în afara acestuia. Ar fi de preferat să ținem cont de asta. Pentru că nu avem un buton de on/off: roboți între 8-17 și oameni în restul timpului. 

Stările emoționale sunt mai simplu de gestionat când recunoaștem că le avem. Atât față de noi, cât și față de cei din jur. E mai simplu să spui: ”subiectul acesta este foarte important pentru mine”, decât să te prefaci că nu s-a întâmplat nimic, să-ți tragi nasul și să speri că nu vede nimeni nimic. Doar faptul că admiți că este un moment mai special, te va ajuta să treci peste el. În cazul în care ai putea zâmbi când explici situația, va putea trece toată lumea mai ușor peste asta. Oamenii se sperie când văd emoții și nu știu cum să reacționeze. Fii acolo și pentru tine și pentru ceilalți. 

Tu când ai plâns ultima dată? 

Eu cred că am pățit-o acum două zile. Oboseala e un factor care favorizează. Să fi fost o descărcare? Poate doar durerea neputinței. Sunt multe lucruri care ne dor și sunt multe de care ne este dor. 

Spune-mi despre tine. Când ai plâns ultima data? 

Aș fi pus o poză cu mine plângând la articolul ăsta, dar n-am. Eu plâng puțin și plâng pe ascuns, așa că o să pun o poză cu mine râzând. Sau aproape.