Busola valorilor 

sau indiferent de unde bate vântul, soarele răsare dintr-un singur loc 

Îmi place dooce

Modelul meu de blogging a fost și este Heather B. Armstrong, cunoscută ca dooce.com. A început să scrie în 2001, a trecut de la blog și la campanii, s-a măritat, are două fete superbe, a și divorțat între timp. Vorbește clar, onest și direct despre tot felul de lucruri. Când a început să scrie, a tot dat detalii despre dezastrul de la jobul pe care-l avea atunci. A fost concediată. Nu țin minte exact când am descoperit-o, sigur nu chiar de la debutul ei. Nu am îndrăznit niciodată să mă compar cu ea, asr fi ca și când aș îndrăzni să mă gândesc că am ceva în comun cu Agatha Christie. Sau cu Marlin Monroe. Mă rog, ultima comparație este absurdă, dar Ada mi s-a plând azi că e grăsuță și i-am zis că nici frumoasele lui Rembrandt nu erau. Și dacă i se pare că e plinuță, să se uite la fotografi cu Marlin Monroe și sunt sigură că nu-și va refuza o prăjitură mâine. 

dooce.com are cele mai bune playlisturi pe spotify. Îmi place să-i ascult selecțiile și să mă gândesc cât e ea de tare. Eu am început să scriu din dorința de a ajuta, de a împărtăși ceva memorabil. Era mai mult o platformă de ținut un fel de lecții pe subiecte importante. E bine, blogul a căzut de câteva ori, textele s-au pierdut, uneori le voi rescrie fără să știu că fac asta. 

Mă bucură încurajările pe care le primesc. Am primit multe mesaje azi. Unele au fost de încurajare,  în altele am fost eu cea care a dat încurajări. E bine când am senzația că suntem împreună. Așa, în viață. 

Femei puternice 

Mama mea avea o bunică strașnică. Mi-ar fi plăcut să o fi cunoscut. Țin minte doar povești pe care mi le-a spus mama despre ea, sunt convinsă că am recreat eu multe dintre ele. Mi le-a spus demult, atunci nu le-am notat, le-am tot rescris în capul meu. Ca atunci când pictezi un tablou și aplici strat peste strat de vopsea. De la schița inițială ajungi la un portret sublim. Străbunica a avut șase copii. Doi băieți și patru fete. Bunicul meu era cel mai mic dintre frați. Pe bunicul l-am iubit enorm, dar el nu mi-a povestit niciodată despre mama lui. Acum nici nu mai știu cum o chema și mama doarme, nu vreau să o deranjez, completez mâine dimineață articolul. Voiam să vă spun o poveste despre ea, despre străbunica. Pe când soțul ei era căpitan de vas, el adusese două pisici siameze de prin călătoriile lui, pe care le iubea enorm. Le iubea atât de tare, încât atunci când se întorcea dintr-o călătorie de pe mare, mai întâi își mângâia pisicile, abia apoi își săruta copiii. Într-o bună zi, la revenirea lui pe uscat, pisicile nu i-au mai ieșit în întâmpinare. Străbunica i-a zis că au dispărut de ceva timp. Le-a căutat, le-a strigat, a vorbit cu vecinii. Unul dintre ei i-a zis că ar fi văzut-o pe străbunica ridicând capacul unui canal și aruncând pisicile acolo. Când s-a dus să vadă, el nu a putut ridica capacul de metal. Ea nu a recunoscut niciodată. Îmi pare tare rău pentru pisicile alea. Cred că și ei. Și-mi dau seama cât de tare a trebuit să o doară ca să se răzbune pe bietele animale. Suferința lui a fost de nealinat. Probabil că ăsta era și scopul ei. 

Ca de fiecare dată, încerc să înțeleg. Îmi dau seama că în spatele oricărei acțiuni violente, în spatele oricărei agresiuni, stă o mare durere  (excepțiile sunt extrem de rare, nu mă refer aici la ele, voi avea un articol special despre psihopați). E același lucru ca atunci când scriu povestirile scurte. Faptul că înțeleg mecanismele criminale nu înseamnă că aprob. Poate că uneori mă amuz. Știu, sunt sarcastică și o bună prietenă îmi spune că sunt sadică. E fals. 

Încercam să-mi explic ce înseamnă să fii puternică. Cât de mult trebuie să poți duce ca să fii puternică, sau să fii considerată puternică. Căt de puternică e prea puternică? Nu cred că am o definiție precisă. 

Mi-ar fi plăcut ca străbunica să-i fi vorbit cu el despre pisici, să-i fi spus ce-și dorește de la el. Poate că a făcut-o și lui nu i-a păsat. Mi-ar fi plăcut ca ea să-i fi mărturisit. Nu a apucat, a rămas văduvă devreme, dar asta e o altă poveste. 

Cârma și valorile 

Un tânăr marinar îl întreabă pe căpitan (povestea e cu un ucenic și un înțelept, dar am vrut să zic și ceva bun despre străbunicul): ”Cum ar trebui să știu după ce mă ghidez în viață? Cum să fac să îmi dau seama cine are mai multă dreptate: tatăl meu de care trebuia să ascult în copilărie, preotul care spune că deține adevărul, regele care zice că el este cel care face regulile sau ar trebui să te ascult pe tine?” Înțeleptul îl privește cu multă căldură și îi răspunde: ”Tot ceea ce aflăm în viață de la ceilalți sunt adevărurile lor, nu ale noastre. Iar ele sunt relative, până când nu le validăm noi înșine. Vântul te poate purta în multe direcții, dar vei ști mereu de unde răsare soarele. Așa este și cu sistemul nostru de navigare prin viață: atâta timp cât ne vom călăuzi după ceea ce vor sau cer alții de la noi, vom fi pradă ezitărilor. Ar fi bine să știi că lucrurile cele mai importante se găsesc în noi înșine, iar acestea sunt valorile de la care nu trebuie să ne abatem niciodată. Acela să îți fie soarele!”

Cum ne setăm valorile?

De unde vin ele? Sunt înnăscute? Sunt observate la părinții noștri și preluate ca atare? Sunt învățate? Ni le impune cineva din exterior sau ne decidem noi asupra lor, la un moment dat?  

Oamenii vin și pleacă, companiile apar și dispar, unele mai repede, altele mai greu. Totul se schimbă în permanență. Provocarea zilelor noastre este că viteza schimbării este din ce în ce mai mare. Drept pentru care, cu atât mai mult avem nevoie de un compas. Ca să nu ne pierdem de noi înșine.

Singura soluție este să acționăm cât mai responsabil, în concordanță cu propriile valori. În toate mediile în care ne manifestăm – acasă, în societate sau la serviciu – este de preferat să fim consecvenți și să păstrăm direcția. Este important ca măcar noi înșine să ne respectăm pentru ceea ce facem. Asistăm la o derivă a scopurilor: ele devin din ce în ce mai mici și au legătură mai mult cu banii decât cu binele. “Lumea modernă a înlocuit etica cu legalitatea, iar legea poate fi manipulată cu un avocat bun”, spune Nassim Taleb (autorul unor lucrări despre economie și volatilitate, cum ar fi „Lebăda Neagră” și continuarea acesteia, „Antifragil”).

Sloganuri pe pereți 

Cele mai multe dintre companii au un set de valori pe care le fac publice în speranța că toată lumea le va crede fără să cerceteze și va acționa în consecință. Doar că, într-o societate, valorile sunt cele trăite și susținute de către membrii acesteia. Este mereu nevoie de mai mult decât de declarații. Degeaba clamăm sinceritatea dacă vorbim doar pe la colțuri. Măsura lucrurilor este ceea ce se întâmplă în realitatea curentă și nu doar cea din lumina reflectoarelor. Valorile care se trăiesc zi de zi se observă în interacțiunile dintre oameni. Ceea ce este acceptabil devine normă și în aceste lucruri, aparent mici, se observă cultura unei organizații.

Ce avem de făcut când ne dorim o schimbare? 

Când dorim să recompensăm alte comportamente? Fie că vorbim de relații, fie de organizații. De unde pornim? De la definirea valorilor sau de la modificarea comportamentelor? Și cine ar trebui să facă asta?

Oamenii sunt cei care contează, iar relațiile dintre ei construiesc realitatea. Interacțiunile dintre aceștia definesc relația sau cultura organizațională. Ceea ce înseamnă că fiecare dintre noi poate influența cultura locală. Cu cât poziția în ierarhia unei companii este mai mare, cu atât mai mare este impactul asupra ”normelor” care se definesc cooperarea. Din păcate, ascensiunea cuiva pe scara ierarhică duce, adesea, la apariția unor tendințe de abuz asupra celorlalți. Vânturile sunt mai puternice la vârf, dar numai soarele din interior ar trebui să ne fie călăuza. 

Există o poveste foarte frumoasă scrisă de către un autor bulgar, Hristo Smirnenski, în care un om, sătul de nedreptate, boală și sărăcie, începe să urce către cer ca să ceară socoteală și să se răzbune pe cei de sus. Pe măsură ce se apropie, i se cere să accepte să audă în alt fel. Apoi, primește alți ochi și îi vede distorsionat pe săracii rămași jos. Pe ultima treaptă, i se schimbă inima într-una de aur. Ajuns pe tărâmul de sus, vede oamenii în culori luminoase și îi aude cântând de bucurie. Renunțând la ceea ce e omenesc, plătind cu inima pentru a se răzbuna, ajunge să nu-i mai pese.

Nassim Taleb mai spune că ”Nu vei ști niciodată ce fel de om este o persoană până când nu-i dai posibilitatea de a viola codurile morale și etice”. Adică, abia atunci când un om care deține puterea are curajul să o folosească din inimă și cu înțelepciune, știm cum cine avem de-a face.

Esența oricărei acțiuni ar trebui să fie compasiunea. Doar principiul ”tratează-i pe ceilalți așa cum vrei să fii tratat” poate construi o societate sănătoasă, pentru că acționează de la rădăcină. Dacă fiecare dintre noi, indiferent de funcție sau poziție, am face doar lucrurile pe care am fi de acord să ni le facă ceilalți, s-ar schimba multe, ca principiu primordial. Cel de al doilea principiu ar trebui să fie înțelepciunea de a analiza și de a alege acțiunile și momentul în care ar trebui să fie implementate. Și ultima condiție, la fel de importantă, ar trebui să fie curajul de a acționa.

Curajul

Curajul nu înseamnă absența fricii, ci capacitatea de a acționa chiar dacă ne este teamă. Oamenii sunt mai degrabă inerți. Dacă ar fi să fie înșirați pe o axă, doar un procent foarte mic de la ambele capete ar fi capabil de manifestarea concretă a intențiilor. Poate că 10%, dacă nu chiar 5% din fiecare capăt. Unii pun în aplicare intențiile negative, alții pe cele pozitive. Cei din mijloc răspund, reacționează, nu îndrăznesc, nu au curaj. 

Când Ada a trecut prin perioada dificilă cu teatrul din Brașov, s-au găsit destul de mulți binevoitori care să-mi spună că poate ar fi mai bine să se abțină, că ar trebui să o domolesc, că riscă prea mult. Eu am fost alături de ea pe baricade. Ca mulți oameni curajoși care au fost alături de noi. 

Valorile nu sunt negociabile. Nu se pot schimba după cum bate vântul. În momentul în care acționăm împotriva propriilor noastre valori, acționăm împotriva noastră. 

În loc de încheiere

În capul meu, atunci când am aflat prima dată povestea cu siamezele a fost că în canalul unde au fost aruncate era apă. Și că siamezele au întotat până când au ajuns într-un canal mai mare, care se vărsa direct în mare. S-au trezit pe o plajă într-o dimineață și au început să înjure. La mal a acostat un vas de pirați. Le-au luat imediat la bord, le-au tratat ca pe niște animale de viță nobilă și le-au vândut mai apoi unei prințese dintr-o țară cu climă blândă. Siamezele au atins un sfert de secol și au pomenit-o pe străbunica până la moarte.