Sunt o contradicție în termeni: precoce în multe dintre acțiunile mele, o retardată în ceea ce privește relația mea cu mine. Mi-a luat aproape o jumătate de secol să ajung să fiu bine cu mine și cu înfățișarea mea. Am dovada clară, am primit fotografiile făcute de Corina Ureche (o găsiți în link în toată splendoarea ei culinară și bunul ei gust) la Criț, duminica asta. Am văzut pozele și m-am bucurat de fiecare dintre ele. Am văzut pistruii, mi-am văzut ridurile și am realizat că sunt bine când mi-am dat seama că m-am concentrat pe ce-mi place și nu pe defecte.

Când eram foarte, foarte mică, cred că nu aveam niciun fel  de nedumerire. În copilăria mică suntem mulțumiți de noi înșine, abia ne descoperim și nu prea facem comparații. Ca toți cățelușii, și copiii sunt drăguți cu toții când sunt mici, așa că nu m-a traumatizat nimeni. Probabil că mi se spunea că sunt drăgălașă. Ca la noi toți, și părinții mei cred că îmi spuneau că sunt drăguță.

Pe când am mai crescut puțin, publicul din preajmă (rudele apropiate) s-au gândit că e mișto să comenteze tot timpul despre cât de slabă sunt. Adevărul e că aveam 16 kilograme în clasa întâi, având o înălțime obișnuită. Atâta vreme cât puteam duce ghiozdanul fără să leșin, eram în ordine. Mai știți desenele animate cu Popeye Marinarul? Era acolo o schiță de personaj, pe care o chema Olive. Am zis ”schiță”, pentru că arăta ca și când ar fi fost desenată cu un creion foarte subțire. În afară de faptul că era subțirică, pe mine mă enerva la Olive că era fonfăită, ușor isterică, părea prostuță și nevricoasă. Întotdeauna am considerat că pot fi oricât de slabă, mă distra chiar că îi enervez pe cei din jurul meu când nu mâncam. Până și cea mai aprigă dintre surorile mamei a renunțat să mă mai chinuie să mănânc tot din farfurie când a văzut cât sunt de încăpățânată. Vară-mea era mai grăsuță și cred că se temea și că aș putea răspunde urât. Mama mea nu m-a stresat cu mâncatul, era doar foarte surprinsă de cât de puțin îmi trebuia, se distra că-mi adoram prunele cu pâine și îi era recunoscătoare mamei tatălui meu că descoperise ceva care să-mi placă.

Puteam fi slabă în ciuda tuturor. Nu mă atingeau remarcile lor, doar în măsura în care Olive părea prostuță și muștele mi se păreau murdare. Mi se spunea și musca, de la categoria din box. Încă sunt acolo.  Mă zbat să nu depășesc 54 de kilograme, mi se pare maximum cât pot duce.

Chiar dacă aveam, în general, impresia că sunt frumoasă, mă concentram pe niște defecte pe care doar eu mi le vedeam: nasul prea mare, coroiat și puțin cam plin în vârf, ochii prea deschiși la culoare și de un verde incert, părul nici drept, nici ondulat, drept pentru care l-am purtat mai tot timpul foarte scurt. De mâinile mele am fost mereu foarte mândră, cred că puteam deveni model de mâini și unghii. Iar picioarele, picioarele mele ar fi putut fi pe coperta oricărei reviste. Bine, da, am o pată pe picior, un semn din naștere și m-a incomodat și acela o bună perioadă.

Nu știu când mi-au apărut primele riduri. Am început să le văd pe la vreo 35 de ani. Un timp am avut impresia că mă deranjează. Apoi mi-am dat seama că singura variantă de rămâne tânără ar fi să mor, ceea ce nu-mi ardea, așa că m-am consolat destul de repede. Mult timp mi-am dorit cu fervoare să par cu cel puțin zece ani mai tânără decât vârsta pe care o am. Dacă sunt în toane bune, reușesc și acum. Doar că nu-mi mai pasă.

O jumătate de secol ca să înțeleg că toate standardele nerealiste în legătură cu mine erau stabilite de mine și de nimeni altcineva.

Dacă eu am fost un  caz ușor, știu și văd în jurul meu numeroase fete și femei care se luptă. Cu o clientă pe care am însoțit-o în călătoria sa de descoperire de sine, am avut o discuție care a schimbat mult din modul în care se privea. Am întrebat-o într-una din întâlnirile noastre care sunt femeile pe care le admiră cel mai mult. Fără ezitare, ea a enumerat trei. Am rugat-o apoi să-mi spună cum sunt ele frumoase. A înțeles rapid, după ce mi-a descris frumusețea lor cam unde bat. Cu lacrimi în ochi, a reușit să-mi spună care sunt lucrurile care i se par cele mai frumoase în înfățișarea ei.

E foarte greu să scăpăm de ochiul critic pe care-l avem. Ca și când am purta o armă invizibilă în permanență cu care ne auto-pedepsim, reușim să ne concentrăm pe micile noastre defecte, în loc să ne bucurăm de multele noastre calități.

Ada a avut un pictorial foarte curajos pentru revista Elle. Proiectul este tocmai despre curajul de a ne accepta propriul corp și Ada a pozat într-o rochie absolut incredibilă. M-a întrebat cum mi se pare fotografia. I-am spus că o iubesc și o admir, este extraordinar de frumoasă. În fotografie, Ada apare cu sânii goi. M-a întrebat ce părere am despre asta. I-am spus că e o fotografie de artă și că arta și frumusețea sunt indispensabile unei vieți armonioase. Eu cred că e nevoie de curaj să ne iubim așa cum suntem și e minunat de sănătos să facem asta. Ceva a speriat-o pe Ada și a avut câteva momente în care ar fi preferat să nu mai publice fotografia. Cei de la revistă au publicat declarația Adei în articol:

„Aș vrea să-ți mărturisesc cât de bine și-a făcut treaba această campanie pentru mine“, scria ea. „Am crezut că sunt un om fără prejudecăți, am crezut că lucrurile pentru care militez și în care cred se aplică și la mine, nu doar când sar în apărarea altora și nu mi-am dat seama că eu, într-o postură vulnerabilă, nu mai sunt eu. M-am speriat. Imediat după ce am făcut fotografia, după vreo două-trei schimburi de cuvinte, m-am panicat teribil. M-am judecat și m-am îndoit de propria mea decizie. Devenisem prejudecățile pe care nu credeam că le am, fricile pe care voiam să le îmblânzesc la alții și, poate cel mai dureros, rușinea despre care îmi dau din ce în ce mai tare seama că atât de multe femei o simt când vine vorba de corpul lor, de mintea lor și, de ce nu, de sufletul lor. Mă bucur că am trecut prin asta, mă bucur că e prima oară când îmi văd corpul și îmi plac sânii mei, mă bucur că a trebuit să-mi fie frică de gândurile mele ca să pot să-mi asum cine sunt. Dacă măcar o femeie se va simți mai puțin rușinată și mai mult mândră de corpul ei citind aceste rânduri, atunci și treaba mea va fi bine făcută.“ 

Într-o declarație prezentată pe siteul revistei Elle, apare și o înregistrare pe care vă invit să o urmăriți.

Am în pregătire un atelier special care are drept scop creșterea capacității participantelor de a se simți mai confortabil în propriul corp și în legătură cu el. Vor fi câteva exerciții de concentrare a atenției pe ceea ce e bun și funcționează, fără rețete, diete sau propuneri de modificare. Cred că e decisiv să reușim să vedem frumusețea care există deja și abia apoi să ne concentrăm pe metode de îmbunătățire. Îl pun la punct și vă dau detalii curând, atenție, vor fi doar 15 locuri disponibile pe ediție.