Știu că afirmația ar putea fi făcută și invers: ”atâta timp cât se poate mai bine, înseamnă că acum e rău”, doar că în primul caz, cel al titlului, există un oarecare confort cu prezentul, ceea ce mă face pe mine să fiu mai în confort. Unii ar putea considera o astfel de abordare optimism realist – spre exemplu, eu -, alții – cei care spun mereu ”o să fie bine” și amână permanent posibilitatea de a se bucura ACUM de propria viață – ar spune despre mine că sunt pesimistă.

Binele de azi 

De aproape o lună ne chinuim să precizăm diagnosticul mamei. Am trecut prin tot felul de supoziții, am făcut o mulțime de analize. Lucrurile s-au mai lămurit acum, condiția ei este, din păcate, precară. Cel mai tare mă doare când o văd suferind. Ieri ne-a cântat un cântec turcesc pe care îl știe din copilărie. Îi puneam o supă și mi-a spus că va mânca doar dacă o lăsăm să cânte. M-am întors cu spatele la ea în timp ce îmi făceam de lucru la bufetul din bucătrie să nu mă vadă cu lacrimi în ochi. Cântă ”Oglan, Oglan” de vreo doi ani și tot de atunci  a început să înjure numai în turcește. Și nu e de la telenovele, acolo personajele se exprimă frumos, pe când ea folosește doar expresii foarte picante, învățate pe când copilărea într-un cartier din Constanța. 

De unde vine schimbarea

Am o teorie despre comportamentul modificat în urma bolii, dar este pur empirică. Spre deosebire de tata, care a devenit mai furios decât era, Alzheimerul a făcut-o pe mama mai caldă. Chiar cred că doar ceea ce a fost reprimat poate ieși la iveală, nu e ca și când persoanele se chimbă complet și devin altele în urma îmbolnăvirii. La mama a debutat cu un deficit de atenție. Ar fi trebuit să ne dăm seama încă din momentul în care a renunțat să mai citească – ea care se refugia mereu în lectură. Faptul că o perioadă a mai fost preocupată de rebus și sudoku ne-a păcălit. Sigur că faza cu mărarul în orice mâncare pe care o gătea a fost edificatoare și am început verificările, dar eu cred că poate am fi putut face ceva chiar mai devreme. Acel ceva ar fi însemnat să introducem o medicație. Toată lumea știe că medicamentele nu pot face altceva decât să încetinească procesul bolii și că starea alterată nu este reversibilă. 

Când și cum ne observăm 

Când? Tot timpul. Cum? Pur și simplu observând comportamente și comparându-le cu ceea ce făceam în mod obișnuit sau verificând propriile noastre gânduri și modul în care le dăm sau nu valoare de adevăr. 

Pare complicat? Se poate, dar numai la început. Creierul nostru este o mașinărie care se poate defecta și ar fi foarte trist să nu ne dăm seama de asta. E valabil și pentru afecțiuni mult mai simple, pe care le putem numi condiții și boli, iar schimbările pot surveni din tot felul de motive banale: de alimentație, lipsa exercițiului fizic, a aerului curat sau a soarelui sau, mare inamic, oboseala. Durerea cronică este și ea un factor care alterează starea generală și modul de a privi lumea. Mama, deși în durere mai tot timpul, găsește resurse pentru ”te rog” și ”mulțumesc”. Eu am avut cândva de-a face cu o hernie de disc, care-mi dădea dureri constante de spate și de picior. Eram o fiară. Devenisem și mai sarcastică decât eram de obicei. I-am rănit pe cei din jur destul de des, până când am reușit să pot controla replicile înainte de a-i ofensa pe cei jur. I-am spus unei colege care-mi arăta ”cizmuițele” pe care tocmai și le cumpărase că la mărimea 40 cât purta ea este interzisă folosirea diminutivelor. Poate că nu atât ce am spus, dar modul în care am chicotit după ce am făcut ”gluma” a fost mai dureros. Și au mai fost și alte poante, poate uneori nici nu trebuia să deschid gura, se vedea pe fața mea. 

Abilitatea de a ne pune din când în când la îndoială ne-ar putea scuti de multe. Sunt mulți care-și justifică orice acțiune cu ”așa am simțit”. Am simțit furie, am simțit ură, am simțit … și am acționat în consecință. Dacă așa am simțit, ce era să fac? Un început bun este să observăm ce simțim, să acceptăm ce simțim și să ne comportăm apoi rațional, cu decență și compasiune față de noi și față de cei din jur. 

Dacă e mai ușor cu observarea comportamentelor, când vine vorba de observarea gândurilor putem întâmpina rezistență. Ni se pare că e firesc să ne atașăm de gândurile noastre, de fantasme sau de dorințe, de scenariile și mofturile pe care le avem, în loc să le punem la îndoială. Dacă sunt gândurile noastre au dreptul să fie. Doar că e la fel ca și cu emoțiile. Putem observa un gând, putem să acceptăm că-l avem și apoi putem renunța la fel de ușor la el. 

Oboseala bat-o vina 

Precum durerea, oboseala modifică și ea atât modul de gândire cât și comportamentul. Știu ce spun, am avut un burn-out în urmă cu niște ani și sunt în permanență sub amenințarea de a face din nou, pentru simplul fapt că mă străduiesc să-mi amorțesc oboseala și să n-o simt. E un proces îndelung învățat, pe care nu prea îl pot controla, mă bazez doar pe optimizarea resurselor, pentru că nu realizez că clachez decât atunci când sunt pe marginea prăpastiei. Somnul este doar una dintre formele de odihnă, ați putea avea impresia că dacă nu vii se închid ochii nu sunteți obosiți cu adevărat, doar că e fals. Am făcut burnout-ul dormind relativ bine, în jur de 6-7 ore pe noapte. Știu că somnul face bine la cap. Problema venea din activitatea febrilă constantă în afara orelor de somn și niciun fel de relaxare. Sunt un specialist în combaterea burnout-ului și ceea ce mă recomandă nu este faptul că am fost acolo, ci că am reușit să nu mai repet asta, fără să scad productivitatea. Că dacă m-aș fi retras la țară și m-aș fi apucat de nefăcut nimic, nu cred că s-ar fi pus. M-aș fi putut lăuda cu o singură victorie, pe când acum mă bucur de fiecare dată când îmi reușesc să mă ocup de mai multe proiecte și nu cad la sfârșit. 

Din nou am mai multe proiecte de care mă ocup. Romanul pe care l-am început în primăvară și apoi l-am oprit îmi tot șoptește că are nevoie de atenție. Doar că și eu am. Încerc să scad riscurile, mai ales că am primit multe telefoane și mesaje după ce emisiunea de la DIGI24 la care am vobit despre burnout a fost din nou difuzată. Pe mine vreau să mă protejez, pe cei pentru care sunt un exemplu aș vrea să nu-i dezamăgesc.

Starea alterată 

Starea naturală ar fi cea de liniște și de confort cu sine, eu îndrăznesc să numesc această stare fericire. În momentul în care, fără să avem situații concrete de durere (fizică sau psihică) și nu suntem epuizați, apar gânduri recurente care ne perturbă, cred că ar trebui să observăm asta și să încercăm să facem ceva. Fie să ne modificăm programul, fie să ne relaxăm mai mult, fie să apelăm la un coach, la un psiholog sau la un psihoterapeut, chiar la un duhovnic pentru cei care cred într-o instanță superioară. Poate că un mic ajutor din afară ne-ar face bine. Avem capacitatea să închidem uși în creierul nostru, pe care ne pricepem să le ascundem atât de bine, încât nici nu le mai putem găsi singuri ca să batem la ele, de asta avem nevoie de ajuor din-afară. În caz contrar, totul se poate duce de râpă și să cădem în capcana pe care ne-am întins-o singuri. 

Am destulă experiență în coaching încât să insist că toata munca o face clientul, spre binele lui, în ritmul care îi este confortabil. Nu poate veni nimeni din exterior care să ne planteze gânduri în cap și nici nu ne poate salva nimeni. Cu condiția să vrem, cu condiția să fim capabili să observăm. Cam asta înseamnă să gândim despre cum trăim și să facem o alegere tocmai pentru a trăi mai bine cu noi înșine, căci doar pe noi ne avem până la sfârșit și ar fi de preferat să știm cu cine avem de-a face.