Imaginează-ți că ai organizat o petrecere. Musafirii tocmai au plecat, nu înainte de a te ajuta să strângi prin casă și să aranjezi toate lucrurile la locul lor. Ți-ai pus un pahar de vin și te-ai așezat în cel mai confortabil loc din casă și te bucuri de o senzație de împlinire. E liniște, nu mișcă nimic, muzica s-a oprit demult. Te întinzi puțin și tragi de pătura groasă din lână pufoasă și roz cu care te acoperi. Ațipești zâmbind.

Așa cred eu că e viața și că asta înseamnă fericire. Să fii liniștit când totul s-a terminat și că, atât cât a fost, a fost frumos.

Cele mai multe dintre conversațiile importante au ca subiect alegerile în legătură cu viața noastră, pentru că cele mai mari regrete pe care urmează să le avem spre sfârșit vor fi despre asta. Sigur că e posibil și să nu apucăm să ne întrebăm dacă am făcut bine sau cum am fi putut face mai bine, dar o astfel de speranță e deșartă, întotdeauna e timp înainte de moarte să ne punem câteva întrebări.

Trăim o bună parte din viață cu senzația că mai avem timp, amânăm de la o zi la alta, de la un an la altul să observăm cam cum ne e prezentul, din dorința de a ajunge în acel viitor unde totul va fi bine. Ne îndreptăm către o versiune mai bună a noastră într-un viitor probabil, dar care nu va fi niciodată posibil dacă nu ne asumăm prezentul. Cei mai mulți dintre cei pe care îi cunosc au o listă încântătoare cu lucrurile pe care vor să le facă în viitor, dar pentru care nu fac absolut nimic azi. Azi e greu, azi e obositor, azi nu am timp, mai bine mâine, care nu va fi niciodată azi.

Perioada cea mai dificilă este între 40 și 60 de ani, aici sunt cele mai mari frământări, cele mai mari suferințe și frecvența stărilor depresive este mai mare în această perioadă. Resemnarea vine ceva mai târziu și, indiferent de acțiunile concrete pe care le-am făcut, după 60 de ani crește ușor nivelul stării de bine, pentru că opțiunile se reduc substanțial și ajungem să acceptăm asta.

Momentul meu înfiorător de trezire a fost la 30 de ani. Atunci s-a declanșat o spaimă pe care nu am mai simțit-o niciodată, am simțit că mă sufoc, că mă pierd și că nu mai am timp. Relația mea cu timpul fusese mereu una dintre cele mai ciudate, am fost obsedată de trecere, am încercat mereu să optimizez tot. La 30 de ani am hotărât că nu mai pot pierde niciun moment. Mi-a trecut ulterior, relația mea cu timpul s-a îmbunătățit considerabil, nu-l mai simt pe el trecând din momentul în care înțelegerea mea a fost că noi trecem și nu timpul. Timpul este doar o dimensiune cu care noi măsurăm trecerea noastră, unealta cu care stabilim repere pe parcursul unei zile. Revin la cei 30 de ani ai mei și la modul aparent brusc în care am hotărât mai mult decât înainte că-mi asum complet responsabilitatea pentru tot ceea ce fac să mi se întâmple. Vor fi în curând 20 de ani de atunci și încă învăț asta. Scrisesem deja primul roman și-l aruncasem într-un sertar din cauză că momentul în care am încercat să-l public era foarte prost pentru literatură și edituri. Chiar dacă am visat cândva că voi scrie, dădusem drumul visului meu ca unui balon umplut cu hidrogen pe care nu-l mai vedeam, așa că m-am concentrat pe lucruri extrem de simple care țineau de relațiile mele personale și profesionale. În scurt timp mi-am schimbat jobul și am și divorțat. Liniștea nu a venit prea curând, am vrut mai mult, am învățat mai mult, am studiat din ce în ce mai mult despre mine, m-am analizat și m-am pus la îndoială de nenumărate ori.

Cred cu tărie că suntem obligați ca părinți să fim modele pentru copiii noștri și să le arătăm că putem lupta pentru viața noastră, pentru fericire și pentru a face din noi înșine cea mai bună variantă a noastră. Doar așa vor putea face și ei același lucru pentru ei înșiși. Cred că părinții care renunță și se mai și laudă cu asta nu fac altceva decât să-și învețe copiii să capituleze. Și îi condamnă la aceeași neîmplinire ca a lor, pentru că le induc ideea că e ok să renunți. Eu cred că e mai bine să luptăm pentru lucrurile în care credem decât să ne ”sacrificăm”. O mare dificultate pe care o au mulți care ajung la vârsta de mijloc este aceea că, odată cu maturitatea copiilor lor, se simt inutili, simt că îmbătrânesc și că nu mai au sens. E minunat să crești copii și am marele noroc de a avea un copil extraordinar, doar că m-am simțit mereu responsabilă de a o susține să-și găsească propria forță de a se manifesta conform dorințelor pe care le are pentru ea însăși. Mulți dintre cei pe care îi cunosc și ai căror copii au crescut, simt că rolul lor se schimbă, copilul devenit adolescent îi dă la o parte, îi analizează și îi judecă. Pentru că tinerii, deși cumplit de temători și de nesiguri, cred că vor schimba lumea, tot așa cum am crezut și noi cândva. Dacă ne uităm bine în jur, ceva s-a schimbat, generațiile mai tinere sunt mai vocale, sunt mai ferme în a-și apăra poziția și drepturile, au mai mult curaj.

De ori de câte ori am posibilitatea repet: curajul nu este absența fricii, ci puterea de a acționa chiar dacă ne este teamă. Știu că sunt câțiva care au capitulat la momentul acela de pe la 30 de ani când lumea devine un proiect personal, tot așa cum sunt mulți care încă se luptă. Diferența reprezintă o maturizare adevărată pe care nu ne-am asumat-o toți. Unii au rămas tot niște adolescenți, dar care nu mai au putere de a înfrunta greutățile, se lasă purtați de val, simt că nu au încotro și pentru care lumea din jur e doar o justificare a eșecului sau a propriei neputințe. E doar mai greu de trecut prin perioada de mijloc a vieții, care poate fi foarte tumultoasă.

Îmi vine în minte cazul unei cliente cu care am lucrat în coaching, avea puțin peste 50 de ani și nu reușea să se mai găsească după plecarea la studii a copiilor. Nu-și pusese niciodată până atunci întrebarea ce anume ar putea face pentru ea, avea impresia că tot ceea ce făcuse pentru copii erau lucruri pe care pentru ea le făcuse, pentru că așa se simțea bine, iar absența lor de acasă o făcuse să își piardă complet sensul. Până când a reușit să iasă singură în oraș la o plimbare a fost mult de muncă.

În vâltoarea tuturor lucrurilor pe care le avem de făcut: serviciu, casă, copii, uităm să ne întrebăm ce anume este pentru noi înșine, cum anume ne-am putea recompensa, ce anume ne place, uităm de noi. Dincolo de ceea ce alegem să facem în toate rolurile pe care le avem de îndeplinit, ne scapă că ar fi și lucruri pe care să le facem doar pentru noi: să ne vedem cu prieteni, să ne plimbăm, să mergem în natură sau să citim o carte. Uităm frecvent că suntem responsabili pentru starea noastră de bine, uităm să trăim momentul și o luăm la fugă, doar ca nu cumva să ne simțim. Însă nu vom putea la nesfârșit să fugim de noi înșine, de starea noastră, de viața noastră și de responsabilitatea pe care o avem. Una dintre cele mai importante întrebări pe care i le-am adresat clientei mele atunci a fost despre cum alege să-și petreacă cei aproximativ 30 de ani pe care îi mai are de trăit. A făcut ochii foarte mari, cifra era în concordanță cu speranța medie de viață, mai avea încă aproape o viață de trăit. Suntem datori față de noi înșine să ne punem mereu întrebarea ce facem cu viața noastră, cât anume ne asumăm din ceea ce stă în puterea noastră de a controla sau dăm vina pe exterior? Poate fi tentant să fie mereu de vină celălalt: partenerul, colegul, șeful, sistemul, doar că este lipsit de speranță și de libertate. O astfel de abordare ne face sclavi în propria noastră viață, oricât am mai avea de trăit din ea.

Sunt după două săptămâni de gripă, n-a fost tocmai o petrecere, am zăcut cum nu cred că am mai pățit-o niciodată. Unul dintre serialele despre care credeam că nu voi mărturisi că le-am văzut a fost Grace&Frankie, cu Jane Fonda și Lily Tomlin. Cele două ajung să locuiască împreună după ce soții lor, care aveau o firmă de avocatură împreună, le mărturisesc și că de 20 de ani au o relație amoroasă și că vor să se căsătorească. Dincolo de umorul negru despre viața de după 70 de ani, filmul este despre relații, despre încredere și despre adevăr. Prea puține mai sunt lucrurile care au mai rămas, o zi pare bună dacă durerile sunt suportabile și cele mai amuzante replici sunt cele în care protagoniștii fac haz de necaz. Senzația pe care am avut-o urmărind serialul a fost una de liniște, chiar dacă eram la pat, puteam fi sigură că răceala mea trece, că o să-mi revin și că mai am ceva timp. O bună prietenă cu care am vorbit despre serial a avut cu totul și cu totul o altă experiență văzându-l, a fost mai degrabă cuprinsă de teama de boală și de îmbătrânire. I-am mai dat și eu o veste tristă, i-am spus că îi pot da o veste rea, urmează să moară, dar pot să-i dau și o veste bună, s-ar putea să mai aibă încă 40 de ani până atunci, așa că depinde de cum își asumă asta de pe acum. Din nou am lovit cu adevăruri nesolicitate. Mai greu de digerat la început, dar la sfârșitul discuției despre perspective, am avut impresia că s-a simțit mai bine.

Cred că este o veste care ne face bine, aceea că urmează să murim, ne face să trăim mai clar și mai intens, din acea perspectivă a timpului ca dimensiune și nu ca resursă. Trăim într-un fel de timp continuu în care acțiunile au consecințe, ceea ce facem acum ne influențează în mod direct viitorul. Cei care se străduiesc de a obține maximum în prezent și care se justifică spunând că-și trăiesc clipa, nu fac altceva decât să alerge în permanență pentru o clipă mai bună, o senzație mai puternică și nu reușesc să fie niciodată complet mulțumiți de prezent. Viața înseamnă totalul a ceea ce suntem în fiecare moment și nu încercarea disperată de a extrage din context un anumit moment. Senzația de împlinire și de stare de bine în legătură cu viața noastră vine din suma tuturor acțiunilor noastre trecute și prezente, din toate adevărurile și rolurile pe care le avem la un moment dat. Cea mai mare lovitură pentru Grace și Frankie nu a fost cea că au fost părăsite de soții lor la 70 de ani, ci faptul că o bună parte din existența lor a fost anulată atunci când ei au mărturisit că aveau de 20 de ani o relație de iubire împreună. Pentru că au trăit în minciună, pentru că s-au complăcut într-o viață lipsită de satisfacții autentice, pentru că s-au pierdut.

Nu știm niciodată cât mai avem până când se termină petrecerea. Contează doar senzația de a fi împliniți cu viața noastră așa cum este ea în fiecare moment, cu toate greutățile, cu toate gripele, cu toate momentele de bucurie sau tristețe. Contează să știm că ne străduim în fiecare moment să facem ce e mai bun din viața noastră, să ne asumăm responsabilitatea pentru acțiunile noastre, astfel încât la sfârșit să putem spune că atât cât a fost, a fost frumos.