Iar vine Crăciunul, iar începem cu minciuna. Adevărul este cel mai frumos cadou. Este și un dar, i-aș spune chiar un har.

M-a inspirat o postare a Magicianului care ne îndeamnă: ”Mai bine le-am spune copiilor adevărul în loc să afle de la școală, de la verișori și de la vecinul acela nesuferit de la 3. Cum care adevăr?! Ca Moș Crăciun există și când ne facem mari, în fiecare zi, în fiecare din noi. Și mai important, în fiecare zi din fiecare lună, nu doar în decembrie.”

Întotdeauna am încercat să mă pun în pielea Adei când am luat o decizie importantă pentru ea. M-am gândit cum m-aș simți eu dacă aș fi în locul ei? Cum m-aș fi simțit dacă venită pe lume de trei zile cineva m-ar fi luat de cap și mi-ar fi înțepat urechile ca să-mi pună cercei? De parcă n-ar fi destul de greu să te obișnuiești pe lumea asta. Sunt mulți care susțin că un copil de trei zile u-șimai aduce aminte ce s-a întâmplat și sunt convinsă că e adevărat, doar că durerea și spaima din momentul acela pot fi traumatice. Ada a decis singură când și cum a vrut cerceii, ce vreau să vă povestesc e mai grav de atât.

Că tot se apropie Crăciunul. Am mințit-o când era mică. Faptul că aveam doar 21 de ani nu poate fi o scuză, în legătură cu cerceii m-am descurcat la aceeași vârstă. Ce m-a făcut atunci să accept să prostesc copilul? Presiunea celor din jurul meu? Jena de a-i demasca pe toți? Teama de a fi eu cea care ”distruge visele și speranțele copilului”? Umblă vorba că un copil se întristează când află că nu există Moș Crăciun. Eu cred că e primul exercițiu de gândire critică. După ce află că au fost mințiți, copiii înceracă să nu se revolte împotriva părinților care i-au ținut în ignoranță. Minciuna pare să fi fost necesară, face parte din magia sărbătorilor.

Am mai povestit despre nevoia mea absurdă de logică încă de pe când eram copil. Să fi avut spre patru ani când am decis că Moșul n-are cum să aducă simultan, în aceeași noapte, cadouri tuturor copiilor de pe lume. Așa că m-am hotărât să aflu. Am scotocit toată casa doar ca să găsesc un indiciu și nu m-am dat bătută până când n-am găsit o păpușă în mașina de spălat. Nu țin minte să le fi mărturisit alor mei descoperirea mea. Cred că am așteptat să o găsesc sub pom ca să mi se confirme. În anul următor, am găsit o păpușă cu o haină albastră de blană într-un dulap. În noaptea de Crăciun au venit colindători. Era târziu, m-am trezit când i-am auzit cântând și m-am dus glonț la brad să-mi iau cadoul. Stupoare! Ai mei nu apucaseră să pună încă păpușa acolo. Am plâns, am crezut că s-au răzgândit.

Consider că ar fi mult, mult mai util să le spunem copiilor noștri că Moș Crăciun este o convenție. Că noi suntem cei care facem daruri. O astfel de abordare ne-ar apropia mai mult și ne-ar face mai responsabili. Atât pe noi ca părinți, cât și pe ei, copiii noștri. Ar fi o dovadă de respect. Plasând responsabilitatea asupra unui bătrân senil care locuiește la Polul Nord încercăm să ne scuzăm și să ne ferim de realitate.

Atunci când văd mulți Moși pe străzi sau în magazine, copiilor li se spun tot felul de prostii și sunt învătați să nege evidența. Disperarea noastră de a menține falsitatea apare sub forma: ”Moșul are mai multe ajutoare”, ”există un singur Moș Crăciun adevărat care vine pe ascuns”. Copiii văd costumele și învață să respecte convențiile minciunii.

Sărbătoarea ar trebui să fie în noi. Să pregătim surprize celor dragi, să pregătim o petrecere a bucuriei, a dăruirii și a celebrării sentimentului de familie și de împreună. Să nu ne ascundem și să nu ne apucăm să punem cadourile pe furiș sub brad.

Poate fi tentantă delegarea responsabilității către o autoritate superioară, ne scutește de reclamații. Nu văd niciun motiv – altul decât slăbiciunea noastră – pentru care continuăm să prostim copiii.

Cum ar fi să-i învățăm să se bucure pentru ceea ce au primit? Cum ar fi să-i susținem să crească învățând că magia sărbătorilor o creăm doar noi? Cum ar fi să-i facem să simtă iubirea și nu să numere cadourile și să verifice dacă au primit tot de pe listă? Cum ar fi să-i învățăm responsabilitatea și să le dăm voie să spună cum se simt cu adevărat? Dacă vreun copil face mofturi cu privire la cadouri, i se spune că-l vede Moșu și la anul nu-i mai aduce nimic. Tot așa cum , cam cu o lună înainte, copilul primește amenințări voalate: ”se supără Moșul pe tine și nu-ți mai aduce ce i-ai cerut”. Moșul care vede tot și pedepsește corespunzător. Cum ar fi să-i facem să iubească mai mult și să se teamă mai puțin?

În fotografie e Ada pe post de pom de Crăciun, în decembrie 2014.