Atunci când abuzul, violența sau crima se petrec în alte medii sociale decât cele pe care le frecventăm noi, avem tot felul de explicații care includ sărăcia sau lipsa educației. De data aceasta, Nicoleta Boțan era o femeie extrem de educată și care dispunea de mijloace materiale. Ca noi. E cineva din cercul nostru, poate că nu am cunoscut-o direct, dar putem să înțelegem că avea mijloace materiale și deținea toate cunoștințele necesare. Și atunci? Cu toată durerea în suflet, Nicoleta a plecat prea târziu și a primit prea puțin sprijin de la familie, de la prieteni, de la societate și de la autorități. A primit prea puțin de la fiecare dintre noi.

De fiecare dată când vorbim de violență comentăm că este nevoie de educație și de bani. Că femeile n-au încotro și de aceea nu pleacă. La noi în țară situația este și mai gravă: nici nu au șanse să se desprindă pentru că le lipsesc posibilitățile materiale, poliția are posibilități limitate de intervenție, societatea nu sprijină femeile care își doresc independența, încă o femeie singură sau divorțată riscă să fie ostracizată chiar de către cei din mediul ei și ne lipsește educația cu privire la propriile noastre resurse și responsabilități față de noi înșine și față de copiii noștri.

În Seria Julieta, Ana Stancu, personajul principal, se duce să-l reclame la poliție pe tatăl ei în momentul în care asistă la o scenă violentă. Ce nu am reușit să spun până acum e că scena aceea are legătură cu un episod din copilăria mea. În momentul în care sunt întrebată care dintre personajele mele mă reprezintă, spun de fiecare dată că toate. Ș-alea bune, ș-alea rele. În noi se află toate posibilitățile de a reacționa, este fix alegerea fiecăruia dintre noi ce decizie luăm și e valabil și pentru momentele ”bune” și pentru cele ”rele”. Suntem în armonie cu noi înșine atunci când decidem cum ne comportăm în funcție de consecințele alegerilor noastre. Și cei care ucid tot cu ”așa am simțit” se justifică.

Aveam vreo 7 ani, era primăvara târziu. Purtam un pulover croșetat de mama. Așa de mult am iubit puloverul acela, că atunci când mi-a rămas mic, mama l-a desfăcut și a combinat lâna cu una bleu și am avut unul în romburi. Eram în fața blocului când a venit tata. I-am văzut fața, acea încruntătură pe care o avea când bea și mi-am dat seama că nu-i a bună. Șef de restaurant, tata plecase de sâmbătă de acasă și abia acum se întorcea. M-a întrebat dacă am mâncat și, evident, i-am zis că nu. A început să țipe la mama de cum am intrat în casă, iar eu m-am strecurat pe un scaun din bucătărie, așteptând să mănânc. Tata a început să țipe din ce în ce mai tare și m-au trimis afară. Nu țin minte să fi asistat vreodată la scene de violență fizică. Nu-l mai văzusem niciodată pe tata să dea în mama. Dar mă speriase deseori cu urletele lui. Îl uram pentru că mamei îi era foarte frică de el. Nu tot timpul, dar de fiecare dată când el întârzia sau când sosea tata puțin amețit. Să ne înțelegem, scandalurile erau rare, poate de două ori pe an. Trei?! În fine, m-am dus la leagăne unde mai erau câțiva copii și am încercat să mă joc cu ei. La un moment dat, am auzit-o pe mama. Un singur țipăt lung, sfâșietor, care m-a rupt. Am sărit de pe leagăn, n-am zis nimic nimănui și am luat-o la goană până la secția de poliție aflată la două străzi distanță. Acolo am dat cu pumnii și cu picioarele în ușă până când mi-a deschis cineva. Am zis din start, fără nicio ezitare: ”tata o omoară pe mama!”. Acum mă gândesc și la surpriza ofițerului de poliție când a văzut o fetiță mică înspăimântată și care vorbea atât de ferm. M-au dus într-un birou, au vrut să pregătească mașina de poliție să meargă acasă. Le-am dat toate amănuntele și au preferat până la urmă să sune la telefon și să-l cheme pe tata acolo. Eu am rămas așteptând în birou cât au vorbit cu tata. Mă bucuram în sinea mea că urlă la el, voiam să-l sperie. Se pare că au reușit și chiar dacă au mai fost scandaluri, tata nu a mai lovit-o pe mama în următorii 20 de ani.

N-am plâns deloc. A trebuit să plec acasă cu tata și am mers în tăcere alături de el cele 10 minute până acasă. Mama era afară, în fața blocului. Avea o fustă bleumarin și o bluză vișinie pe care nu se vedeau picăturile de sânge care îi curgeau din ureche. Tata o pleznise și îi rupsese lobul urechii. Cercelul rezistase și se afla în palma ei deschisă. Știu doar că tata a plecat pentru câteva zile de acasă, dar nu țin minte cum am intrat, dacă a mai zis cineva ceva sau nu. Mă gândesc că i-am luat prin surprindere. Nu mă învățase nimeni să fac așa ceva. Ca în mai toate familiile, lucrurile nu se discutau niciodată deschis. Probabil că toată lumea a încercat să facî evenimentul să dispară. Doar că trauma nu dispare niciodată. Oricât ne-am dori, suntem neputincioși în încercarea noastră de a ne crea un trecut mai bun.

Mama ne-a spus tot timpul că tata a făcut și lucruri bune, că a avut grijă de noi, că s-a străduit. Ei îi era teamă să facă o schimbare. Acum 30-40 de ani lucrurile erau ceva mai complicate decât acum. Și nu numai din punct de vedere material, ci și social. O divorțată era o curvă, fără nicio îndoială. Așa că femeile stăteau în căsnicii dificile și abuzive pentru că nu aveau niciun fel de susținere. Când am vrut eu să divorțez de tatăl Adei, mamei i-a fost foarte greu să mă înțeleagă: atâta vreme cât nu era violent, niciun păcat nu era destul de mare. Răceala sau indiferența erau doar niște mofturi, în loc să mă bucur că mă lasă în pace!

Cred că abia la vreo 20 de ani după episodul respectiv am putut povesti despre el. Și doar foarte puțin. Am vorbit și cu mama. După încă 20 de ani, vorbesc despre asta cu oricine. Nu despre ce fel de copil eram eu, că ăsta e deja alt subiect, ci despre ce are nevoie un copil pentru a se simți în siguranță.

Lucrurile se schimbă. În miezul lor nu vedem rapiditatea cu care se întâmplă. Deja generația de femei din care fac parte este ceva mai atentă la dinamica din relații. Doar că mai e foarte mult până departe. Toate rănile emoționale pe care le-am trăit în copilăriile noastre disfuncționale au nevoie să fie acceptate și integrate. Departe de mine gândul de a spune că e acceptabil comportamentul violent al unui bărbat față de partenera lui de viață, aș vrea să spun doar că și comprtamentul lui are ca sursă niște traume pe care bărbatul le-a trăit. Educația trebuie făcută atât bărbaților cât și femeilor.

Violența dometistică ar trebui să ne doară pe toți. Sunt nenumărate studii în care se prezintă procentele foarte ridicate ale femeilor – victime. Ceea ce se întâmplă între părinți nu-i afectează doar pe aceștia, ci are un efect direct și asupra copiilor. Sentimentul de nesiguranță, de pericol sau de neputință este teribil de dăunător. Eu am încercat să o salvez pe mama și nu am reușit niciodată. Am avut nevoie de ceva terapie ca să scap de rușine și de vinovăție. Am trecut chiar printr-o etapă în care eram foarte furioasă pe ea că nu a fost mai puternică, că i-a fost frică. Nu am ținut niciodată cont de faptul că mama l-a iubit pe tata. Din afară, mi se părea de neînțeles. Crescând, mi-am dat seama că nu e niciodată atât de simplu pe cât ar putea fi, pentru că oamenii amestecă realitatea cu o groază de proiecții. Sentimentele sunt un fel de praf de stele pe care-l aruncăm peste dinamica faptelor de zi cu zi, ca și cum am privi realitatea prin niște lentile speciale care o transformă.

”In the Name of Love” scrisă de  Aaron Ben-Zeev și de Ruhama Goussinsky este o carte foarte bună despre impactul iluziei iubirii romantice asupra vieții noastre de zi cu zi și ilustrează perfect probelemele pe care le avem atunci când ne construim  un univers imaginar împreună cu persoana de care suntem îndrăgostiți. Aduce în atenție cazuri de crimă domestică pentru care iubirea este principala justificare. Trebuie să ținem cont de un studiu (SUA) din care rezultă că dintre victimele femei răpuse în mod violent, 30% au fost ucise de către soții sau partenerii de viață (foști sau actuali). Un articol despre influența ideologiei romantice asupra crimelor din iubire în Psychology Today .

Violența escaladează în momentul în care femeia pleacă sau amenință că pleacă de acasă. Atunci este cea mai grea perioadă. Este nevoie de planificare detaliată și de niște oameni care o pot susține pe femeie, care de multe ori este și mamă, să plece în siguranță și să fie în siguranță pentru o perioadă. Până la a pleca definitiv, femeile încearcă de 5-6 ori să rupă relația cu un partener abuziv.

Se pune întrebarea ce poate face fiecare dintre noi să ajute cumva. Atunci când vorbesc despre independența femeilor mi se spune că sunt exagerată, sau feministă, sau radicală, sau toate la un loc. Depinde de cum privim lucrurile. Eu cred că este mai ușor pentru o femeie care nu depinde financiar de un bărbat să se descurce. Nici măcar nu e singura condiție, este esențial sprijinul celor din jur.

Eu cred că doar în momentul în care ajungem la o anumită maturitate emoțională putem construi relații care să ne aducă împlinire cu partenerii noștri. Într-o relație bună, nu are ce căuta teama, minciuna, manipularea. Avem de învățat fiecare dintre noi.

Fotografia n-are nici cea mai mică legătură cu textul. M-am întristat și mi-e dor de Irlanda.