El conducea automat, cu gândurile aiurea. Îi venea să apese de tot pedala de accelerație, să iasă din oraș și să țină un drum drept și întins până la capătul lumii. 

Era seară, lumina era ciudată în întâmpinarea ploii care amenința constant de vreo două ore, dar care se încăpățâna să se lase așteptată, ca o primadonă care nu iese până când nu e aplaudată ritmic. 

Primise din nou multe mesaje de la ea. O blocase pe Facebook și pe WhatsApp, dar nu și pe telefon, deși nu știa de ce, că oricum nu-i răspundea niciodată când îl suna. Uneori mai verifica sms-urile: unul cu ”te iubesc”, următorul cu ”te urăsc”, de parcă ar fi smuls petalele unei margarete. Reuși un surâs, Marga o chema pe ea.

Ea stă în spatele unui panou publicitar montat pe bordura dintre sensurile de pe șosea. Își privește umbra, face un semn de salut, mai mult un rămas bun. Spre apus, soarele iese dintre nori, ca și când le-ar da tuturor binețe înainte de a se duce la culcare.

El se apleacă să-și caute ochelarii de soare în bord, dar renunță. Câteva minute cel mult, apoi totul se va întuneca din nou. Preferă să coboare parasolarul și fix în acel moment vede parcă o umbră repezindu-se către mașină. 

Frânează din reflex, prea târziu, însă, bufnitura este atât de puternică, încât îi vine să-și ducă mâinile la urechi, dar ele stau cuminți și strâng volanul. Oprește și coboară din mașină.

Ea a aterizat cu fața în sus. În jurul capului are o aureolă, este sângele care strălucește în soare. Marga apucă vadă chipul lui schimonosit de durere deasupra ei. Ar vrea să-i facă cu ochiul, dar se mulțumește să-i zâmbească în timp ce adoarme pe veci.