El conduce automat, cu gândurile aiurea. Îi vine să apese pedala de accelerație până la capăt, să iasă din oraș și să țină un drum drept și întins până la capătul lumii. E seară, lumina e ciudată în întâmpinarea ploii care amenință constant de vreo două ore, dar care se încăpățânează să se lase așteptată, ca o primadonă care nu iese până când nu e aplaudată ritmc. Azi primise din nou multe mesaje de la ea. O blocase pe Facebook și pe WhatsApp, dar nu și pe telefon, deși nu știa de ce, oricum nu-i răspundea niciodată când îl suna. Uneori verifica sms-urile: unul cu ”te iubesc”, altul cu ”te urăsc”, de parcă ar fi smuls petalele unei margarete. Reușește un surâs, Marga e numele ei.

Ea stă în spatele unui panou publicitar montat pe bordura dintre sensurile de pe șosea. Își privește umbra, face un semn de salut, mai mult un rămas bun. La apus, soarele iese dintre nori, ca și când ar da binețe tuturor înainte de a se duce la culcare.

El se apleacă să-și caute ochelarii de soare în bord, dar renunță. Câteva minute cel mult, apoi totul se va întuneca din nou. Coboară parasolarul și fix în acel moment vede parcă o umbră repezindu-se la mașină. Frânează din reflex, prea târziu, însă, bufnitura este atât de puternică, încât îi vine să-și ducă mâinile la urechi, dar ele stau cuminți, strângând volanul. Oprește și coboară din mașină.

Ea a aterizat cu fața în sus. În jurul capului are o aureolă, este sângele care strălucește în soare. Marga apucă să-i vadă chipul schimonosit de durere. Ar vrea să-i facă cu ochiul, dar se mulțumește să-i zâmbească în timp ce adoarme pe veci.