Subiectul violenței domestice este foarte delicat, însă numai dacă reușim să-l punem pe masa de laborator și să-l disecăm, vom reuși să-l privim suficient de aproape, să-l înțelegem și să-l depășim.

Comportamentul nostru față de subiectul abuzului este, în general, unul disprețuitor și nu mă refer la dezaxații care consideră că victimele și-o merită sau la glumele de genul “bateți nevasta, știe ea de ce”, ci la faptul că noi înșine ne poziționăm superior față de victime, de parca nouă nu ni s-ar fi întâmplat niciodată nimic. De niciuna din părțile baricadei. Mila este diferită de compasiune. Mila față de victime le face nepunticioase și le face să le fie rușine.

Abordez des subiectul în ficțiunile mele. Tatăl meu a avut un comportament abuziv. Era un bărbat puternic, care a băut mult și care avea ieșiri violente atunci când depășea măsura. A lovit-o pe mama o singura dată, dar posibilitatea plutea mereu atunci când se enerva. O făcea pe mama să-i fie mereu frică.

Când eram mică, voiam să o salvez pe mama. Eram mereu în alertă. Și nu pentru că aș fi asistat la scene grave, ci pentru că eram excesiv de sensibilă la orice tensiune. Târziu, mi-am dat seama ca îmi era și mie frică, doar că dacă aș fi recunoscut, aveam senzatia că aș fi paralizat. Ulterior, de prin adolescență și o perioadă bună dupa aceea, am acuzat-o că nu m-a protejat, că nu a fost destul de tare sau că nu a vut putere să se despartă.

Copilaria mea a fost cu mult mai liniștită decât a multor copii care au fost martori la violență mult mai frecvent sau care au fost bătuți, ceea ce mie nu mi s-a întâmplat. Am reușit să-mi înțeleg sensibilitatea, să mă bucur de ea și să pot crea tocmai datorită ei.

Am fost foarte furioasă până acum niște ani. Furia este o emoție superficială și întotdeauna în spatele ei se ascunde o suferință. Pentru mine, era prea dureros să mă confrunt cu tristețea care se afla dedesubtul furiei.

O mare schimbare a apărut când am reusit să integrez, să am compasiune față de părinții mei și să iert.

Iertarea vine odată cu întelegerea motivațiilor care stau în spatele acțiunilor unei persoane. Fiecare răspunde de acțiunile sale și își asumă consecințele. Iertarea nu înseamnă să aprobi acțiunea sau să fii de acord cu ceea ce a făcut persoana respectivă. Iertarea nu înseamnă împăcare. Recunosc, înțelegerea rațională a unui comportament mă ajută pe mine să am compasiune.

Tatăl meu a avut o copilărie foarte grea. Cel mai mare dintre cei patru frați, a început să lucreze de copil, de la vreo 12 ani, ca ajutor în gospodărie în casa unor oameni mai înstăriți. Probabil că a fost lovit de multe ori. Nu știu detalii, n-am vorbit cu el despre asta (nici despre el) vreodată. Când a venit la oraș, a trebuit să muncească. A terminat școala profesională pe când era adult.

Mama mea, în schimb, nu a putut merge la facultate pentru că nu avea mijloace financiare, dar și-a luat bacalaureatul la cel mai bun liceu teoretic din Constanța. A fost învățătoare la țară câțiva ani. După ce l-a cunoscut pe tata, s-au mutat la Brașov. Din perioada copilăriei mele, mi-o aduc aminte pe mama cu o carte în mână în fiece moment pe care-l avea liber.

Pe mama o iubeam la disperare, nu-mi plăcea să plec de acasă, pentru că aveam impresia că nu e în siguranță fără mine. Pe tata îl uram, pentru că nu-l înțelegeam. Apoi am fost supărată pe mama, consideram că ar fi trebuit să fie mai puternică pentru mine.

Iertarea a venit când am înțeles că victimele sunt, de fapt, supraviețuitoare/supravuiețuitori,  atât cât pot, și cand am realizat că înlăuntrul oricărui abuzator e o rană și o victimă. Excepție fac psihopații care nu au din naștere niciun fel de sentimente sau empatie, dar aceștia sunt, de fapt, atât de rari, încât nu merită incluși aici.

Din cauza rănilor mele, am fost și victimă și abuzator de foarte multe ori în relațiile mele.

Consider că putem rupe lanțul perpetuării abuzului domestic în momentul în care vom reuși să vorbim deschis despre asta. Doar când vom dobândi suficientă înțelegere și vom avea destulă compasiune față de victime și vom putea ierta. Și eu. Și tu.

Sunt produsul alegerii conștiente pe care am făcut-o, de a integra copilăria mea. Sunt ceea ce am ales să fac din tot ceea ce mi s-a întâmplat. Chiar dacă știm ce se ascunde în spatele acțiunilor noastre, ceva ce ni s-a întâmplat în copilărie, este responsabilitatea noastră ce facem cu ceea ce ni s-a întâmplat.

Prin ceea ce scriu și spun în seminare sau sesiuni de coaching, mă străduiesc să dau celor din jurul meu curajul de a fi cea mai bună variantă a lor și de a face ce pot mai bine din tot ceea ce li s-a întâmplat. Dau tot felul de exemple clare prin intermediul personajelor mele: Carla care se revoltă împotriva mamei ei, Ana care are remușcări pentru că și-a urât tatăl, Adriana care a avut un tată absent și o mamă care nu ieșea din cuvântul lui.

Consider că la un moment dat, avem șansa de a deveni adulți, fie că ne place sau nu, și asta înseamnă să ne asumăm răspunderea acțiunilor noastre. Să ne privim mai bine în oglindă și să vedem ce putem schimba pentru copiii noștri și pentru cei din jurul nostru

Sunt convinsă că părinții mei au făcut tot ce au putut mai bine. Atât cât au putut. Tot ceea ce sunt le datorez și lor. Suntem ceea ce suntem datorită copilăriei noastre sau în ciuda acesteia. Alegerea ne aparține. Și responsabilitatea.