Cartea mea este dedicată celor mai importante două femei din viața mea, cu ajutorul cărora am învățat foarte mult despre mine. Una este cea care m-a născut și cealaltă este cea pe care am născut-o eu.

A fi puternică însemna să nu-mi fie teamă de nimic. Atât de preocupată să nu regret ceva mai târziu sau să nu cumva să-mi reproșez eu ceva, m-am străduit întotdeauna să fiu eu cea mai puternică. Am admis târziu că sunt și eu om.

I-am reproșat mamei că nu a ținut cont suficient de mult de ea, că a fost prea slabă, că a fost lașă și că i-a fost frică. I-am spus lucrurile astea de când eram foarte mică, dar supărarea mi-a trecut foarte târziu. Abia după ce am născut și eu la rândul meu, am reușit, încet, să accept că-și luase deciziile așa cum a crezut că e mai bine.  N-am văzut-o pe mama plângând prea des, dar am văzut-o de câteva ori fiindu-i teamă. Am judecat-o prea tare.

De la mama am moștenit curajul. Culmea, foarte târziu am înțeles asta și am găsit și o definiție corespunzătoare: ”curajul nu înseamnă absența fricii, ci puterea de a acționa chiar și atunci când ne este teamă”.

Mama mea este o persoană care a găsit mereu resurse de a merge mai departe și motive de bucurie chiar și în lucrurile mici. Știți că sunt persoanele acelea care sunt nefericite cu toate lucrurile bune care li se întâmplă? Ei bine, mama e tocmai invers: e mai degrabă fericită, în ciuda lucrurilor negative. Eu m-am născut pesimistă. Am învățat treptat și cu mult efort să fiu optimist-realistă.

M-am străduit să fiu puternică tot timpul. La mine asta se manifesta și prin a nu-i lăsa pe ceilalți să-mi vadă ezitările sau slăbiciunile. Știu că eram destul de mică, să fi avut vreo patru ani, când m-am caftit cu un alt copil în fața blocului. Era o fetiță mai mare decât mine care m-a cârpit și ne-am încăierat. Nu eram vreo bătăușă și nici nu mai țin minte vreo altă bătălie. Cred că am biruit, dar aveam dureri și am fugit în casă. Fratele meu – doar un adolescent și el pe vremea când îmi spunea asta – m-a lăudat că n-am plâns de față cu ceilalți. N-am știut să plâng de durere până foarte târziu.  Ar fi însemnat că sunt slabă.

Ada a fost foarte sensibilă. Am început să văd sensibilitatea ca pe o calitate cu ajutorul ei și abia așa m-am putut obișnui cu a mea. Pe când era adolescentă, mă speria că poate plânge, că poate simți atât de intens. Mi-a fost un profesor foarte bun în înțelegerea emoțiilor și a sentimentelor. Eram într-o după-amiază în București, acum mulți ani, în drum spre un eveniment la care urma să vorbesc. I-am zis Adei că sunt agitată și că mi-aș dori să nu mai simt asta. M-a privit atent și  mi-a zis foarte lejer că e firesc, că și ea simte asta înainte de fiecare reprezentație și că se bucură. A fost un fel de duș rece. Cum să te bucure când nu ești perfect calm și controlat? A râs și a zis că nu se poate altfel, ceea ce știam, dar că dacă nu reușești să savurezi asta, devii frustrat și atunci mai bine te lași…

Mult timp am știut că plânsul este atunci când îmi dau lacrimile de furie și neputință. O pățisem de multe ori prin adolescență când mă afecta câte o ironie și mă simțeam neputincioasă. Mai știam să plâng strict în legătură cu un eveniment foarte dureros. Dar să plâng de tristețe? Ce e aia? Așa de blocată eram uneori, că nu puteam ajunge la propria mea durere, să-mi fi dat voie s-o simt. Credeam că nu va mai trece dacă o las fie și pentru un moment să existe.

Mi s-a spus că personajele mele sunt foarte puternice. La început am fost destul de confuză. Cum să fie puternice? Că doar suferă, le doare, plâng… Chestie de definiție, am realizat ulterior când mi-am completat înțelegerea termenului.

Putere înseamnă tocmai să simțim uneori că ne e greu sau că doare. Puterea adevărată înseamnă tocmai să facem față durerii și să știm că vom reuși să trecem peste.