Așa este intitulat primul capitol din ”Nu dați cu pietre în Julieta”. Îmi plac poveștile adevărate, cele inventate, cele posibile și cele imposibile. Îmi plac poveștile despre viață care ne-ar putea face să trăim mai înțelepți. De mare viitor ar fi să acceptăm că murim, dar s-o facem conștient, nu doar de formă, de suprafață. Am un seminar de time&self management la care invit participanții să-și scrie propriul necrolog. De mai multe ori mi s-a spus că este pentru prima dată când iau în serios treaba cu moartea, că au preferat să nu se gândească la asta, ca și când dacă n-o fac, nici nu li se va întâmpla. Mi s-a mai reproșat că sunt brutală cu cei din jur. Mă scuzați, m-am obișnuit. Consider că acceptarea morții ne poate face să trăim mai plin, mai bine, mai prezent și mai adevărat. Teama de moarte este absolut normală, dar ascunzând-o nu o facem să dispară. E mult mai bine să o privim în față, așa cum ne îndeamnă Irvin Yalom (”Privind soarele în față”, editura Vellant, 2011).

”Fiecare gură de aer trasă în piept ține la distanță moartea care împietează constant asupra noastră… Moartea trebuie să triumfe, în cele din urmă, deoarece a devenit soarta noastră prin naștere, iar ea se joacă doar pentru scurtă vreme cu prada sa, înainte de a o înghiți” – Arthur Schopenhauer, citat în deschiderea romanului ”Soluția Schopenhauer”, Irvin Yalom.

Moartea e personaj principal în romanele mele. Încerc din răsputeri să o demitizez, e ceva firesc, chiar dacă nu e naturală de fiecare dată. Pregătesc un articol (sau mai multe) cu detalii la subiect.

Ideea siteului eternity.me mi-a venit în urmă cu niște ani, eram într-o după-amiază la o plimbare într-o pădure. O dimineață splendidă și însorită de toamnă. Covorul de frunze de la picioarele mele cred că a fost de vină. Mi-am pus întrebarea cum ar fi dacă ar exista un site pe care să apară descrieri ale celor care au murit, dar niște descrieri literare, pe care să le facă cineva în colaborare cu familia celui decedat, cu fotografii … Despre morți numai de bine, am realizat că povestea va conține și multă minciună, așa că am folosit toată invenția în roman. Doar faptul că am scris despre proiect, pentru mine e aproape că l-aș fi făcut.

Există o inițiativă specială de conservare în spațiul virtual a persoanei care vom fi fost la un moment dat. Am și vorbit cu Marius Ursache despre proiectul lui special, ETERNIME (eterni.me), doar că în varianta pe care o propune el, fiecare își creează ”imortalitatea”. Tot de la el am aflat și despre ”Final Cut”, filmul în care Robin Williams este un operator al imaginilor strânse de fiecare persoană într-o viață prin intermediul unui dispozitiv special implantat. E vechi subiectul, e nouă doar abordarea.

În roman, Ilinca Tomoroveanu este o specialistă IT care dezvoltă siteul la moartea bunicului, dorind să aline cumva durerea mamei ei. Aici este povestea pe care o postează ea pe pagina de deschidere a siteului.

”Când mor oamenii pe care-i iubim, pe noi ne plângem. Ne doare absența lor din viața noastră și golul pe care-l lasă nu va putea fi umplut niciodată. Ne rămân amintirile care sunt mai întâi foarte dureroase, lipsa celor iubiți este ca o rană deschisă. Avem nevoie să vorbim și să împărtășim cât de mult i-am iubit.

Am pornit acest proiect când a murit bunicul meu. Când am văzut-o pe mama suferind atât de mult, i-am propus să vorbim despre bunicul, să căutăm printre fotografii, să o ajut să vorbească tuturor despre el. Am reușit să spun povestea unui om minunat.

Sunt Ilinca Tomoroveanu, m-am născut în București în 1983. Sunt programator, mă ocup în special de sisteme anti-virus și, împreună cu echipa pe care o coordonez, vă pot ajuta să faceți cunoscută povestea oamenilor pe care i-ați iubit și care au părăsit această lume. Asigurați-vă că poveștile de viață ale celor dragi vouă vor rămâne pe veci. Murim doar când suntem uitați.”

 

Totul e ficțiune. Moartea e reală.

Romanul ”Nu dați cu pietre în Julieta” apare în octombrie 2017.