Adultul comun este în măsură să definească exact ce anume nu funcționează în viața lui și cine este responsabil pentru asta; sistemul de învățământ, cel sanitar și sistemul de guvernământ sunt un dezastru, societatea este bolnavă și el se simțe în permanență amenințat. Captiv în propriile acțiuni – reacționează automat fără a-și acorda spațiu suficient de a alege, absent din propria-i viață – adultul comun se consideră prizonier al sistemului, nemulțumit pentru ceea ce primește și fără să țină cont de ceea ce oferă.

Ne recunoaștem? Nu, nouă nu ni s-a întâmplat niciodată …. poate că doar foarte, foarte rar … dar, interesant, cunoaștem o mulțime de oameni care sunt așa.

Momentul în care se produce transformarea este acela în care obținem autonomia. În loc să ne lăsăm conduși de frică, o observăm ca emoție și ne facem alegerile funcție de ceea ce putem noi oferi celorlalți și de ceea ce ne motivează cu adevărat.

Frica este mecanismul învățat care ne-a asigurat supraviețuirea ca specie. Avem nevoie în continuare să o simțim, dar numai atunci când este cazul. Atunci când este ”sănătoasă”. Ar fi absurd să pretindem că nu este cazul să ne fie frică de nimic, ar exista riscul să încercăm să trecem strada neasigurați și să ne calce mașina. Frica este cea care ne-a făcut să tresărim de fiecare dată când am auzit un zgomot ciudat și tot ea s-a transformat în furie în momentul în care ne-am trezit cu teritoriul invadat. Am învățat să reacționăm din teamă și ne-am creat mecanisme complicate de supraviețuire care nu mai provin din motivații sănătoase ci s-au transformat în anxietăți: ne este teamă cu privire la siguranța zilei de mâine și ne simțim captivi în propria noastră viață; cei din jurul nostru, cu care ar trebui să relaționăm pozitiv, sunt mai degrabă motiv de angoasă decât de bucurie, dată fiind concentrarea noastră pe ceea ce obținem de la ei, iar modul în care ne comparăm numai cu excepții, pentru că acestea sunt exemplele pe care ni le pune în față societatea noastră, ne face să ne scadă stima de noi înșine.

Pentru a învăța autonomia și pentru a ne transforma permanent în cea mai bună variantă a noastră trebuie să dez-învățăm frica ”bolnavă” sau inutilă și să învățăm curajul, așa cum spune Yoda, maestrul înțelept din Războiul Stelelor : ”mai întâi trebuie să dez-înveți ca să poți învăța”.

Frica de emoții

Ne dorim atât de mult să evităm suferința, încât blocăm cu orice preț emoțiile negative. Doar că acest lucru are un mare dezvantaj: în momentul în care încercăm să paralizăm emoțiile, nu o putem face selectiv. Starea de bine de la sfârșitul unei zile vine din emoțiile pozitive pe care le percepem și pentru că suntem amorțiți, nu avem cum să mai simțim emoțiile pozitive care sunt mult mai tandre, mai calde și mai subtile. Este ca atunci când ne anesteziem un braț: nu vom mai simți durerea dacă ne tăiem, dar nu vom mai simți nici mângâierea. Odată cu transformarea noastră și cu conștientizarea profundă de sine vom avea posibilitatea să observăm ce simțim: atât ceea ce este neplăcut, dar și ceea ce este plăcut. Și vom avea posibilitatea de a alege cum reacționăm.

Curajul asumării responsabilității

Frica cea mai mare – atât de mare încât numele ei este rareori pronunțat – și care se află dedesubtul tuturor fricilor de suprafață este frica de moarte. Din păcate, cei mai mulți dintre noi ne temem atât de tare încât avem impresia că dacă nu vorbim despre ea, ea nu există.  Este de preferat să acceptăm moartea ca prezență constantă pentru a fi mai conștienți de propria noastră viață. Irvin Yalom, psihoterapeut american și autor a numeroase volume, spune că ”moartea ca proces fizic ne distruge, dar ideea de moarte ne salvează”. În momentul în care ne dăm seama vom muri cândva, acceptăm faptul că avem atât posibilitatea cât și responsabilitatea de a ne construi propria noastră viață în fiecare moment. ”Înfruntarea morții ne dă ocazia nu să deschidem o cutie otrăvită a Pandorei, și să revenim la viață într-o manieră mai bogată și mai empatică” (Irvin Yalom)

De ce ideea de moarte ar fi legată de ideea de fericire? Pentru că doar dacă reușim să acceptăm frica de moarte vom putea trăi mai fericiți.

Să zicem că mai merge cu frica de moarte și ar fi acceptabilă, dar mie mi-e tare greu să înțeleg frica de viață a unora dintre noi. Sigur că putem da vina pe părinții noștri și pe mediul din care provenim o bună bucată de timp, dar ar trebui, totuși, să ne maturizăm cândva și să acceptăm că suntem noi cei care decidem ce facem cu experiențele de viață prin care am trecut. Bune sau rele, ele nu mai pot fi schimbate, dar de transformarea noastră suntem noi cei care răspundem.

Georgia O’Keefe (pictor american) spunea: ”Întotdeuna mi s-a părut că foarte puțini oameni trăiesc  – ei doar există.”

Sunt mulți oameni care se transformă după ce trec printr-o experiență de viață foarte importantă: boala lor sau a cuiva apropiat, un accident sau altă situație extremă. De ce ar fi nevoie să riscăm atât ca să ne trezim? De ce ar trebui să așteptăm atât? La seminarele de self management pe care le susțin fac un exercițiu în care li se cere participanților să scrie un articol despre ei înșiși după ce vor fi murit. Scopul unei astfel de provăcări este  înțelegerea deplină a ceea ce contează cu adevărat.

Suntem singuri și ne este teamă 

Din nou frica, de data aceasta în relațiile cu ceilalți. Teama de apropiere și teama de distanță, două concepte diferite care se condiționează unul pe celălalt. Ne dorim să fim împreună cu ceilalți, cu condiția să nu ne dezvăluim vulnerabilitatea. Ceilalți să ne iubească, să ne arate iubirea lor – necondiționată, dacă se poate – iar noi să ne concentrăm pe ce n-am primit destul, la timp, complet.

Este foarte clar că suntem făcuți pentru conectare autentică. Așa am supraviețuit în cadrul triburilor noastre. Avem nevoie să aparținem și teama noastră cea mai mare este de respingere. Ne este atât de teamă, încât ajungem să ne prefacem că suntem ceea ce credem că vor ceilalți să vadă și nu realizăm că, nefiind autentici, nu avem cum să ne conectăm la ceilalți. Stăm fiecare în insula noastră de alienare și ne dorim să vină cineva să ne salveze. Până când nu vom înțelege că ceea ce vine către noi este rezultatul acțiunilor noastre, vom ezita să fim primii care zâmbim. Pentru că ne temem că vom fi ignorați. Doar că zâmbetul atrage alte zâmbete și faptele bune îi determină pe ceilalți să fie generoși, la rândul lor. Putem alege să devenim cei care influențăm pozitiv în loc să ne lăsăm  influențați negativ.

Compararea cu sine sau cu ceilalți 

Există oameni care au mai mult succes decât noi și alții care au mai puțin. Depinde de definiția pe care o avem pentru succes. Există oameni mai frumoși sau mai urâți decât noi. Există oameni mai inteligenți sau mai proști decât noi. Există oameni mai bogați și mai sărăci. Depinde cu cine ne comparăm și ce punem în balanță. Autonomia despre care vorbeam în introducere presupune să nu mai avem atât de multă nevoie de validare prin comparație și să fim ceva mai blânzi cu noi înșine. Comparația cea mai utilă pe care trebuie să o facem este cu propria noastră persoană: ce am făcut mai bine, care sunt acțiunile mele care fac din mine o persoană mai bună azi decât cea care am fost ieri.

Autonomia poate fi obținută numai în condițiile în care ne este clară contribuția noastră la binele superior, doar atunci când știm ce avem de dat și nu numai de obținut.

Poate părea înspăimântător și complicat. Momentul în care renunțăm să dăm vina pe  circumstanțele exterioare, pe ghinoane, pe prieteni falși, pe relații superficiale și ne concentrăm pe modul în care putem să ne folosim mai bine de mintea noastră. Pentru că este esențial să observăm mecanismele după care funcționează și să ieșim din modul implicit și automat. Mintea este principala noastră unealtă cu care prelucrăm lumea. Simțurile ne transmit informații cărora le dăm însemnătate după ce le analizăm și preluăm emoțiile și le dăm explicații logice. Doar că automatismele noastre pot fi îmbunătățite dacă ne antrenăm să ne creștem reziliența la stres și dacă ajungem să vedem și ceea ce funcționează în viața noastră. Suprasolicitare, anxietate, stări depresive, toate pot fi reduse în momentul în care înțelegem mecanismele minții noastre, ne dăm seama de unde pot proveni și cum am putea să le reducem.

Frica de moarte este sănătoasă, dar frica de viață este bolnavă. Noi suntem cei care dăm un sens poveștii noastre.În fiecare zi. Haideți să scriem o poveste frumoasă, adevărată și fericită.