Mi-a luat mult timp până să mă împrietenesc suficient de bine cu mine astfel încât să mă pot accepta cu tot cu emoțiile mele.

Primul pas a fost să îmi dau seama că dezvoltasem cândva capacitatea de a bloca orice fel de emoție negativă, considerând că dacă aș simți ar fi o slăbiciune. Și aș fi împiedicată să funcționez. Mintea mea cea analitică știa și înțelegea situația iar eu reușeam să am comportamentul corespunzător. Înțelegeam tristețea, înțelegeam durerea, înțelegeam frica, (tot) la fel de bine cum puteam înțelege bucuria sau euforia.

Am fost foarte apropiată de unul dintre frații mamei și am avut multe momente în copilărie când mi-aș fi dorit ca tatăl meu să fi fost ca el. Cu unchiul meu puteam vorbi despre lume și despre cărți, despre vise și despre planuri. Constantin a plecat din țară pe când eu eram în școala generală și ne-am văzut abia după Revoluție când a putut reveni fără a fi arestat. Ca o prietenie adevărată pe care timpul nu o poate altera, după zece ani noi stăteam de povești ca întotdeauna.

Când s-a îmbolnăvit, Constantin a plecat înapoi în Canada, țara care îl adoptase între timp. Ultimul telefon pe care l-am primit de la el a fost cam cu o săptămână înainte de a muri. M-a sunat să îmi spună că metastazele s-au întins în tot corpul. Ne-am luat rămas-bun. Mamei mele și surorilor lui mi-a zis să le spun doar că a sunat. Nu am plâns nici atunci și nici când am aflat că s-a dus, ci la vreo două săptămâni: eram într-o dimineață în mașină, în drum spre birou, în boxe răsuna 1000, melodia trupei Vunk.

”Eu te cautam odată

Dar nu mă vedeai și mă întristai

Azi am încercat să-ți spun

Că nu mai am cum

Să merg pe-acel drum. 

Și cântecul e ca să nu ma uiți

Nici când o sa ai ani mulți.”

Atunci m-a lovit durerea pierderii pe care o suferisem. Au început să îmi curgă lacrimi, am condus încet până în parcare unde am izbucnit în hohote de plâns. Nu știu cât timp: să fi fost cinci minute, să fi fost o jumătate de oră, nu-mi pot da seama. Simțeam tristețe, simțeam durere și plângeam. Sunt ani de atunci.

Atunci am realizat că am avut de-a face cu un emotional delay, mă refer la întârzierea cu care am reacționat. Doar că era un comportament automat și nu era o strategie. Aveam nevoie de explicații, trebuia să știu cum funcționează creierul. Dincolo de ceea ce reușeam să aflu singură, am mai primit un ajutor important. În 2010 am făcut ceea ce se cheamă o depresie minoră, din cauza suprasolicitării. Am avut un burn-out. Citisem suficient de mult încât să îmi dau seama de la primele simptome ce se întâmplă: am fost devastată când nu mi-a ieșit o prăjitură și am plâns când am văzut Meeting Joe Black. Nu ar fi fost nimic dacă aș fi plâns pentru Anthony Hopkins pe care venise să îl ia îngerul morții, dar am avut senzația clară că pentru mine sunt lacrimile, pentru că eram ca și moartă. Atunci mi-am pus diagnosticul, când am realizat că la întrebarea foarte simplă: ”ce ai vrea să faci ca să te simți mai bine?” eu aș fi răspuns: ”nu știu”. Pentru medic a fost simplu, mi-a confirmat diagnosticul, chiar m-a felicitat pentru perspicacitate și mi-a dat o rețetă. Am ajuns la farmacie, am cumpărat medicamentele, dar nu m-am atins de ele. În scurta noastră discuție îl întrebasem dacă terapia nu m-ar putea ajuta. Mi-a zis că nu se poate fără medicație. L-am ignorat și am căutat cea mai bună variantă. Am ales terapia cognitiv-comportamentală și am găsit-o pe Domnica Petrovai.  Era tot ceea ce mi-aș fi putut dori: mi-a arătat înțelegere și respect, m-a acceptat și am lucrat împreună. Am făcut cinci ședințe și am primit tot ceea ce aveam eu nevoie: atât explicații cât și metode. Am admirat capacitatea pe care o are de a fi ancorată în prezent și în realiate și consider că aceasta este sursa din care îi vine puterea de a-i ajuta pe cei cu care lucrează. Dacă până atunci bâjbâisem în căutările mele, acum îmi era clar drumul descoperirii. Domnica nu mi-a arătat pe unde să o iau, mi-a pus la dispoziție întreaga hartă.

Ideea nu este să ne manifestăm necontrolat emoțiile foarte puternice atunci când apar și să izbucnim în hohote de plâns sau râs sau să ne apucăm să aruncăm cu lucruri în jurul nostru când ne enervăm, ci de a observa ce se întâmplă cu noi și de a identifica și simți emoțiile. Avem două motive foarte importante: primul este că ”nu avem cum să ne blocăm selectiv emoțiile. Când ne blocăm emoțiile negative, le blocăm și pe cele pozitive” spune Brene Brown.  Dacă ne anesteziem o mână, nu vom mai simți durere, dar nu vom mai simți nici mângâiere. Cel de al doilea motiv este că putem să ne blocăm doar temporar emoțiile, dar acest lucru nu durează la nesfârșit. Este posibil să ne trezim într-o situație total nepotrivită, când ceva din jur declanșează un sentiment ce părea adânc îngropat și să explodăm.

În 1952, Joseph Weiss, psihoanalist, explica într-un articol intitulat ”Plânsul la finalul fericit” că oamenii plâng abia la finalul fericit al unui film, pentru că doar atunci se creează condițiile de siguranță și dispare tensiunea resimțită pe tot parcursul acțiunii. Nu fericirea de la sfârșit este cea care provoacă lacrimile, ci durerea care a fost amânată până la final.

Cel mai bine ar fi să ne putem cunoaște și simți suficient de bine pe noi înșine încât să ne putem da seama ce se întâmplă cu noi, care sunt provocările și care alegem să ne fie reacțiile. Între stimul și răspuns este un moment foarte scurt în care suntem noi cu noi înșine și acela se cheamă alegere. Dacă ne putem simți, putem alege. Dacă alegem, acționăm în cunoștință de cauză, nu reacționăm.

Voi insista în continuare asupra motivului principal pentru care este de preferat să ne dezvoltăm capacitatea de a ne accepta și a ne observa emoțiile. Dacă la nivel cognitiv ordinea enumerării este corectă, la nivelul simțurilor noastre ordinea ar trebui să fie inversă: mai întâi observația și apoi acceptarea. În cazul în care reușim asta, simpla lor acceptare nu le mai permite să se maifeste cu violență. În momentul în care le simțim în corp și le privim în față, ele vor primi respectul cuvenit și nu ne vor mai tranforma într-un butoi cu pulbere al cărui fitil a ajuns la capăt. Recunoașterea lor cu respect ne îmbunătățește performanța. Menționam mai sus că, așa cum spune Brene Brown, nu ne putem amorți selectiv emoțiile. Prin observație și acceptare, vom ajunge să ne apropiem mai mult de cei din jurul nostru și să simțim și mai multă bucurie și iubire.

Pe mine m-a ajutat enorm și art-terapia. Dincolo de procesul de învățare (formarea a durat doi ani) a fost un proces trasformațional și pentru mine. Pentru a putea acorda sprijin celor din jur, am trecut eu însămi prin tot felul de descoperiri, astfel încât să pot recunoaște și înțelege ceea ce se întâmplă cu ceilalți. La una din sesiunile individuale cu Christine (una dintre trainerii de la Viena) am lucrat în lut. La un moment dat eram foarte murdară pe mâini și nu știam cum să mă șterg pentru a putea lucra mai departe. Vă reproduc dialogul:

– Aș vrea să scap de asta, i-am spus Christinei ridicând mâinile și arătându-i.

– Și ce ai vrea să faci? 

– Nu știu, să mă șterg. Cum fac?

– Ce ai putea face? 

– Pot să mă șterg de masă? 

– Sigur că poți, poți orice. 

În momentul în care mi-am răzuit degetele, unul câte unul, de tăblia mesei, am simțit cum o mare parte dintr-o încărcătura pe care o purtam în mine a dispărut. Am simțit la nivel corporal cum mă debarasez de o mulțime de lucruri inutile pe care le căram cu mine. Și chiar dacă nu le-am putut da nume tutoror acelor lucruri, am știut că am scăpat de multe. Chiar atât de simplu poate fi procesul art-terapeutic: într-un cadru de deplină siguranță se creează acel moment în care ies din adâncul nostru emoții reprimate, încărcături negative. La sfârșitul procesului suntem mai ușori și mai vindecați.

Dacă ar fi să rezum tot ceea ce am scris despre decalajul emoțional și despre observarea și acceptarea emoțiilor, ar suna cam așa:

  1. Emoțiile iau naștere fără să ceară aprobare și rămân latente undeva, oricât am încerca să le blocăm. Faptul că nu le deschidem ușa atunci când bat frumos, nu înseamnă că renunță. Ușa se poate deschide într-o situație total nepotrivită, atunci când ceva din exterior readuce ceva din contextul inițial;
  2. Condiția esențială pentru a le simți este să ne dăm voie, oricât de dureros ar putea părea acest lucru;
  3. A simți nu înseamnă a reacționa;
  4. Este important să fim atenți la noi înșine și să observăm ce simțim. Antrenamentul necesită timp și aduce cu sine acceptarea;
  5. Acceptarea noastră cu toate imperfecțiunile noastre ne face mai autentici;
  6. Creșterea capacității de a fi mai conectați cu noi ne va ajuta să ne simțim mai acceptați și de către ceilalți;
  7. Acceptarea noastră și a celor din jur va crește capacitatea noastră de a ne conecta;
  8. Conectarea autentică ne face mai fericiți.

 

Fiți fericiți!

Photo Credit: Chiara Bautista