Ca de fiecare dată, am avut emoții și înainte de întâlnirea cu cititorii de la Constanța. Urma să facem o prezentare mai specială și gazda mea mă amenințase că va fi de neoprit. Pe Carmen Paraschivescu o cunoșteam datorită unui proiect de business. Când am aflat că e psihoterapeut am întrebat-o dacă nu ar vrea să analizăm personajele împreună. I-am zis că mă poate întreba orice. A acceptat și a făcut așa cum mi-a promis, o analiză sistemică și sistematică a volumelor din perspectiva specialistului psiholog. Îi mulțumesc.

Am fost foarte bucuroasă de numărul celor care au venit să vorbim. Pe unii îi cunoșteam, pe alții nu. După o deschidere în care am vorbit despre mine și despre cărți, Carmen a lansat întrebările una câte una și eu i-am răspuns.  Am ajuns să vorbim despre funționalitate în relații, despre iubire și îndrăgostire, despre adolescență.

Dintotdeauna povestea a fost modalitatea prin care am transmis între noi experiențe, învățăminte, motivații, chiar speranță. Cititul facilitează descoperirea personală și ne poate face să ne punem întrebări despre noi înșine. Aș vrea să cred că și poveștile mele ajută.

Provocarea adevărului este omniprezentă în romanele mele. Asumarea faptelor și a realității ar simplifica lucrurile. În povești mă joc cu adevărul și cu minciuna, că altfel nu s-ar mai povesti. Asta fac eu prin poveștile pe care le spun, prin training-urile pe care le țin, le ofer celorlalți posibilitatea de a alege între aparențe și realitate, între minciuna și adevar, între disconfort și stare de bine.

Au fost multe întrebări, dar la câteva dintre ele răspunsurile mele provoacă mereu surpriză.

Simți vreodată nevoia să schimbi ceva din poveste după ce ai terminat un roman? 

Răspunsul meu e întotdeauna nu. Pe măsură ce scriu, lucrurile sunt atât de clare, atât de logice și atât de așezate, încât este imposibil de schimbat ceva. Mi se pare la fel ca dorința de a schimba ceva din trecutul nostru. Este, practic, imposibil, cel mai bine ar fi să acceptăm trecutul și să încercăm să-l integrăm. Acțiunile nostre sunt cele pe care le influențăm în mod direct, în ciuda a ceea ce ni s-a întâmplat în trecut sau datorită acestuia. Este mereu alegerea noastră.

Îți pare vreodată rău când omori vreun personaj? 

Știu că mărturisirea mă poate face să par insensibilă. Eu sunt doar un instrument prin care povestea poate fi cunoscută. Ca autor, caut cea mai bună formă de a reda o posibilitate logică. Viețile personajelor sunt consecința deciziilor lor și eu doar transpun în cuvinte. O amică m-a rugat imediat după ce a citit ”Un glonț pentru Julieta” să nu-l omor pe Oscar. I-am spus că nu am de unde să știu încă ce s-a întâmplat cu el. Îmi place de toate personajele mele, dar aș putea spune, spre oprobriul tuturor, că nu am sentimente față de ele.

Ai emoții când scrii? 

La un moment dat, mă lovește o idee și povestea începe să se construiască în capul meu. Încet, încet se clarifică și atunci mă forțează să o scriu. Mă apuc de ea și, pe măsură ce o aștern pe hârtie, totul se desfășoară aproape de la sine. Mai degrabă văd lucrurile când scriu decât să le simt. Am nevoie de o perioadă bună de la momentul la crae am terminat de scris și până când citesc ca să mă pot conecta cu emoțiile pe care le are un cititor.

De ce thrillere sau romane polițiste? 

Încadrarea este mai degrabă o chestiune care ține de marketing și logistică. La lansarea de la București a primului volum al seriei, ”Julieta avea un pistol”, am fost demascată ca impostoare. Romanul poate fi considerat de dragoste. Tot așa cum poate fi un roman psihologic. Eu cred că nu are nicio importanță. Voi continua să scriu fără să fac un scop din a aparține unei anumite categorii.