Era primul job după facultate. Pentru că nu-mi găsisem nimic creativ ca absolventă de mobilă de artă și design, lucram într-o agenție de turism, vindeam bilete de avion. A fost un job pentru nici un an. Eu aveam 24.

Când a intrat în agenție, m-a frapat asemănarea cu bunicul meu. Zâmbea cald și s-a așezat la biroul meu. Am verificat mai multe rute, am povestit, am și râs. A fost impresionat de cunoștințele mele, mi-a lăudat engleza și am divagat la subiecte de actualitate. Cred că am povestit cel puțin o oră. La sfârșit, m-a întrebat dacă nu m-ar interesa un post de corespondent al unei agenții de știri, singurul inconvenient fiind vreo trei luni de pregătire la Tel Aviv. Trebuia doar să mă duc în Poiana Brașov de după-amiază să-mi dea toate formularele să le completez pentru a aplica pentru postul respectiv.

Cât am rămas la birou în ziua respectivă, am bâzâit de nerăbdare și am avut un zâmbet cât toată fața. Mi-am sunat soțul doar ca să-l anunț că întârzii și am plecat.

Ne dădusem întâlnire în holul hotelului în care era cazat. L-am văzut ieșind din lift, avea mâinile în buzunare, nici urmă de dosare sau de hârtii. A mijit ochii în căutarea mea în tot holul și abia apoi a zâmbit. Îmi alesesem o poziție strategică, încă fac asta, vine tot din alerta acea permanentă pe care o simt dintotdeauna . S-a apropiat și s-a așezat în fața mea. Conversația a fost foarte scurtă, mi-a explicat că formularele sunt în camera lui. L-am întrebat dacă e o condiție și mi-a zis că da. M-am ridicat în picioare și i-am zis că e un bătrân împuțit și jegos. Dacă aș fi știut mai multe înjurături în limba engleză i le-aș fi spus. Tremuram de nervi.

M-am așezat în autobuz pe un scaun la fereastră, mi-am lipit fruntea de geam și mi-am înghițit lacrimile și mucii. Deși nu se întâmplase nimic, mă simțeam murdară. Mi-am zis că-s proastă, cum am putut crede. Ajunsă acasă, soțul meu m-a certat. A zis că precis am avut o atitudine care i-a dat de înțeles moșului că merită încercarea. Și că-s proastă. Asta știam deja.

Am depășit foarte greu episodul. De fiecare dată când îmi aduceam aminte de întâmplare, îmi venea să vomit. Mi-a fost rușine. Decizia soțului meu de a mă învinovăți avea legătură, de fapt, și cu spaima lui. Așa a știut să reacționeze. Victima trebuie să aibă vreo vină. N-am prea mai vorbit despre asta, m-am bucurat că am scăpat. Nu m-am gândit să reclam, nu aveam nicio dovadă și nu se întâmplase nimic. Cel mai rău m-a durut că bărbatul meu a ales să nu-mi spună nici măcar că-i pare rău că am trecut prin asta.

Vorbesc despre abuzuri în ficțiunile mele, vorbesc despre sentimente, vorbesc despre modul cum percepem acțiunile celor apropiați. Vorbesc în speranța că voi putea transmite celor care mă ascultă sau mă citesc că doar comunicarea despre lucrurile sensibile ne poate salva cândva.