Fiecare întâlnire cu cititorii devine o discuție și despre ei, nu numai despre mine. Și în asta stă toată frumusețea și toată bucuria. La Cluj a fost chiar mai mult de atât, pentru că ne-a ajutat Domnica (psiholog și psihoterapeut). Mi-ar fi plăcut să se înghesuie oamenii pentru ea și nu pentru mine. Adevărul e că nu s-au înghesuit deloc, spațiul de la Insomnia era suficient de mare pentru câți am fost noi.

Pe Victor Miron l-am cunoscut în 2014 la o conferință la Brașov. Am fost foarte plăcut surprinsă de lupta lui de a promova cititul. Acțiunile sale dau roade încet, încet. Când Victor a lansat prima lui carte în care vorbea despre experiența ”cărțile pe față” am fost invitată să prezint cartea la Brașov. După trei ani, iată că era el cel care-mi făcea introducerea printre pasionații de lectură de la Cluj.

Domnica Petrovai mi-a fost terapeut acum șapte ani, când m-a lovit un burnout și m-a încercat o depresie. Când ne-a întrebat Victor cum ne-am cunoscut, a preferat să mă lase pe mine să răspund. Relația terapeutică s-a transformat peste ani într-o relație de prietenie. Dincolo de faptul că îi sunt recunoscătoare, am o mare admirație pentru Domnica. Îmi pare rău că poate nu am promovat destul de bine evenimentul, mi-ar fi plăcut să se bucure mai multă lume de ea.

De fiecare dată sunt surprinsă de întrebările pe care le primesc. Ca și la tablouri sau la poezii, fiecare descoperă în ceea ce citește ceea ce e dispus la momentul respectiv să afle despre sine. Lucrurile care ne ating cel mai tare sunt cele care sunt despre noi, chiar dacă nu ne dăm seama de asta. Mie îmi ia destul de mult să mă detașez de povestea pe care am scris-o până când simt. Rămân în ipostaza de arhitect al narațiunii o bună vreme, abia apoi reușesc să empatizez cu personajele mele. Până atunci sunt preocupată de logica acțiunilor lor, acțiuni izvorâte din emoțiile lor.  Ana Stancu (Julieta principală a seriei) îi scrie terapeutului ei scrisori și într-una dintre ele povestește despre tatăl ei. Redau aici un fragment:

”Tatăl meu a murit când eu aveam nouă ani. Fuseseră multe momente în care îl urâsem cu toată ființa mea. Am mai vorbit despre asta. Ce nu ți-am spus, pentru că și eu  abia acum mi-am dat seama, e faptul că m-am simțit responsabilă sau vinovată pentru moartea lui, nici eu nu știu cum ar fi mai corect să definesc asta. De foarte multe ori mi-am dorit să înceteze, să nu mai urle, să nu mai vină beat și să le bată pe mama și pe Corina. Ți-am zis cum a murit? Cred că nu. În fața blocului nostru a apărut mai întâi o baltă. Era o mică zonă verde, acolo ne jucam noi copiii. Era vară. Țin minte că ne-am descălțat și băteam apa aceea călduță cu picioarele, treceam în fugă prin băltoacă și ne stropeam. La sfârșitul zilei, apa ne ajungea undeva pe la glezne și ne venise ideea să plonjăm și să alunecăm prin ea, așa cum fac pinguinii. A fost minunat. A doua zi când am ieșit afară, jocul nostru se terminase. O conductă era spartă și erau niște muncitori care săpau de zor. Groapa era foarte lungă, de la intrarea în bloc și până în zona aceea verde. În fundul șanțului se vedea o conductă acoperită cu un material de un roșu foarte închis. Am fost cu toții foarte supărați. Sigur că ne-a trecut foarte repede, ne-am găsit altceva de făcut.

            În noaptea aceea tata nu a venit acasă. Atunci când trebuia să ne ducem la culcare și el urma să vină, eu simțeam cât de frică îi era mamei. Cu cât venea el mai târziu, cu atât era mai grav. În serile acelea adormeam foarte greu și aveam urechile ciulite. Să pot sări, să pot face ceva. După faza aceea în care m-am dus la poliție nu s-a mai întâmplat să o bată pe mama. Nu în prezența mea. Dar l-am auzit țipând de multe ori, jignind-o, făcând-o în toate felurile. Dimineața m-am trezit foarte devreme înainte ca mama să plece la spital. M-am dus după ea la bucătărie și am întrebat-o dacă el a venit acasă și eu nu am auzit. Mi-a zis că nu. La un moment dat s-a auzit soneria. Mama a tresărit foarte speriată. La ușă era o vecină care i-a zis că ar trebui să coboare pentru că tatăl meu a fost găsit în șanțul din fața blocului și că soțul ei suna la poliție și la salvare. Chiar dacă mama mi-a cerut să rămân în casă, am fugit după ele pe scări. Afară se strânsese lume, dar i-au făcut loc mamei. Eu m-am băgat printre picioarele lor și l-am văzut căzut într-o poziție nefirească, picioarele îi erau prinse între țevile inferioare, capul era cumva într-o parte, de parcă s-ar fi odihnit. Nu se vedea sânge deloc, dar era din cauza culorii materialului care învelea conducta. Am aflat apoi că s-a lovit în cădere de un robinet. Și că nu a suferit.

            Știi de ce mă simt vinovată? Pentru că am avut senzația că mi-au fost ascultate rugămințile. Eu nu am cerut ca el să nu mai bea, eu mi-am dorit ca el să dispară.

            Ulterior am scăpat, ziceam eu, de acest sentiment cumplit de culpabilitate, ca și când eu i-aș fi întins o capcană. Doar că se întâmplă să mă consider vinovată pentru foarte multe lucruri și, de la un timp, chiar foarte multe morți. Toate au fost din cauza mea sau din cauza apropierii de mine. 

[ … ]

            Mi-a fost atât de dureroasă absența unui tată în viața mea și o pedeapsă atât de mare tatăl pe care l-am avut, încât nu mi-am căutat niciodată un tată în relațiile mele emoționale cu bărbați. Cred că pentru mine cuvântul ”tata” era sinonim cu răul, cu abuzul, cu durerea, cu teama. Am fost mult timp traumatizată de tot ceea ce s-a întâmplat. Toată funcționalitatea mea era doar o fugă de durerea intensă pe care aș fi putut s-o simt în copilărie, dar pe care am evitat-o foarte bine. Trebuia să supraviețuiesc.

            Acum pot doar să-ți spun – și știu că este prea târziu, pentru că e puțin probabil să mă mai auzi – că mi-aș fi dorit să am un tată ca tine: drept, bun, blând și capabil de atât de multă iubire. ”

 

N-am plâns când am scris. Nici când am recitit prima dată. Nici când am recitit a treia oară sau a patra, sunt multe lucruri de verificat la un roman. Știți când am plâns? Când am citit varianta finală a romanului. M-a lovit de parcă n-aș fi scris-o eu. Întotdeauna am suferit de un fel de întârziere în a-mi percepe propriile emoții, deși nu am nici cel mai mic dubiu cu privire la emoțiile celorlalți. Analitic, sunt extrem de sensibilă. Emoțional, mai întâi am nevoie să înțeleg. Așa mă simt în siguranță.

Gata cu mărturisirile. Voi vorbi (și) despre asta la Constanța pe 29 septembrie. Acolo va fi Carmen Paraschivescu la pupitrul analitic. Știu că-și pregătește tirul de întrebări. Pentru mine e simplu, adevărul îl țin minte fără să mă încurc.