Am început să scriu acest articol încă din momentul în care am pornit acţiunea. Schiţam în minte întorsături de frază pe măsură ce creştea enervarea. Am participat azi la ziua de curăţenie în România, ziua în care mulţi indivizi încă încrezători într-un viitor mai curat al ţării ăsteia o pornesc pe coclauri înarmaţi cu saci de plastic. Am fost atât de indignată de ceea ce am găsit, încât până acum câteva ore aş fi scris doar un articol plin de frustare şi de invective.

Pe când situaţia e alta: eu vreau doar să mulţumesc tuturor celor care azi, 24 septembrie, au ales să renunţe la ceva şi să participe la o acţiune care, cu riscul de a părea inutilă, înseamnă enorm ... pentru că este o şansă. Vreau să mulţumesc tuturor colegilor mei, din toată ţara, care au ales să îşi petreacă o dimineaţă întreagă mai mult aplecaţi şi care au strâns munţi de saci de gunoaie.

Seria de întâmplări menite să îmi confirme încrederea în oameni continuă. Convenisem cu nişte băieţi de la o companie de salubrizare să ridice nişte saci cu moloz din curte. Au venit ieri amândoi la poartă şi am stabilit să le dau 50 de lei. După ce au ridicat sacii, am vrut să le dau banii, doar că aveam mărunt doar 34 de lei şi noi discutasem pentru altă sumă. Mai aveam o bancnotă de 200 de lei, aşa că le-am dat-o şi i-am rugat să se ducă să o schimbe şi să îmi aducă restul. Am povestit cuiva întâmplarea – până la acest moment – şi am întrebat ce crede: mi-am văzut cei 150 de lei înapoi sau nu? Mi s-a răspuns că nu, de ce s-ar fi întors nişte ţigani cu banii? Ei bine ...

Seara târziu. Bucureşti. Undeva pe Splai, lângă o benzinărie. Agitaţie mare. Aglomeraţie. Noaptea muzeelor. O doamnă se apropie şi iniţiază convorbirea:

- Bună seara, aş vrea să vă rog să mă ajutaţi.

Mă opresc, mă uit mai bine: aproximativ 40 de ani, bine îmbrăcată, ţinută sport, cheile de la maşină încă în mână. Ridic din sprâncene, doamna continuă:

- Vă rog mult să îmi împrumutaţi telefonul dumneavoastră, al meu a murit, nu mai are baterie. 

În acel moment, au năvălit asupra mea toate poveştile cu telefoane furate sau înlocuite, toate ideile preconcepute despre motivele care ar putea sta în spatele unei astfel de rugăminţi, dar şi amintirile personale legate de clipe în care expresia: „nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită” a fost valabilă. Şi am ezitat.

Momentul în care am avut impresia că suntem stăpânii lumii și că nu există nimic care să ne poată sta în cale, a fost pe la vârsta de 16 ani. Un adolescent știe că visurile lui se vor împlini, știe că le va urma fără să țină cont de nimic, știe că lumea este doar a lui. Interpelările părinților sunt privite, în general, cu un dispreț suveran, cu ochi dați peste cap și cu un ʺnțțțțʺ edificator. Cei care au trăit această experiență ca părinte, știu exact la ce mă refer. Mai sunt și expresii de genul: ʺtu nu ai cum să înțelegiʺ și – clasica - ʺlucrurile s-au schimbat, nu mai este la fel ca pe vremea taʺ. Din păcate această forță de a visa dispare cu timpul. Pare un fel de boală pe care o anihilează vârsta, fără mari eforturi. Am întâlnit oameni care nici măcar nu își mai aduc aminte exact care erau visurile lor de atunci, care s-au resemnat și au impresia că existența adultă este un loc unde îți duci zilele așteptând deznodământul final. E foarte tristă această – nici măcar conștientă – așteptare a momentui în care se va pune în aplicare sentința, mereu aceeași pentru toți. Aceste ʺnu am încotroʺ, ʺnu mai am timp de visuri, acum am obligațiiʺ fac din existența adultului un loc trist în care nu prea e distractiv să-ți petreci timpul. Captivitatea în ʺbolul cu peștișori auriiʺ (vezi Cugetare profundă nr.1 din ʺEleganța ariciuluiʺ de Muriel Barbery) determină un șir lung de vaiete și constatări despre ce de căcat e viața. Și doar cu toții au avut 16 ani, și cu toții au visat cândva.

Nu am întânit niciodată nostalgici ai fostului regim atât de tineri. Taximetristul avea în jur de 45 de ani. Am încercat să îi explic noţiuni ca: demnitate, libertatea individului, libertatea opiniei, libertatea alegerii. Conversaţia se desfaşura anevoios şi îl supăram din ce în ce mai tare. Mi-a zis că ultimii ani au fost grei, într-adevăr, dar nu au fost mai mult de patru sau cinci, aşa că nu sunt relevanţi, pentru că beneficiile poporului erau mai mari decât acest sacrificiu, pe care el îl considera doar aparent. Acum era trist şi flămând.

Libertatea de opinie şi libertatea de manifestare a individului în mod autentic sunt cele care au lipsit atunci. Comportamentul uzual al statului era cel de a umili individul. E adevărat că în absenţa demnităţii, umilinţa nici nu poate fi simţită. Şi aici nu e vorba de orgoliu, ci de faptul că nu era important dacă statul punea condiţii degradante, atât timp cât dădea ceva la schimb. Gratis. Se discută destul de des despre modul în care în România se aşteaptă un fel de pomană din partea statului. Expresia „să ne dea” este foarte frecventă.

Pentru prieteni

Prin anii 50-60 s-a constatat cu stupoare că locuitorii unei mici localităţi din Statele Unite ale Americii, Roseto, Pennsylvania, erau, cel puţin aparent, mult mai sănătoşi decât cei din zonele învecinate. La un congres medical organizat în regiune, s-a făcut cunoscut faptul că în Roseto erau cazuri foarte rare de pacienţi sub 60 de ani cu boli de inimă, că niciun locuitor din Roseto nu murise de infarct înainte de 55 de ani, şi că rata decesului din cauza bolilor de inimă a persoanelor de peste 65 de ani era sub jumătate din media naţională. Pentru că acest lucru trebuia analizat, s-a constituit o comisie care să dea explicaţii. Au descoperit foarte repede şi că nu existau sinucideri, alcoolism, dependenţă de droguri, iar rata criminalităţii era foarte mică. Nu aveau nici măcar ulcer. În momentul în care au verificat obişnuinţele locuitorilor din Roseto, au aflat că nu mâncau mai sănătos decât alţii, nu făceau jogging, nu mergeau la sală şi nici nu făceau yoga. Fumau destul de mult şi le făcea plăcere să bea câte un pahar. Au încercat să găsească o explicaţie genetică, dar emigranţii proveniţi din acelaşi orăşel din Italia, aflaţi în alte localităţi, nu se bucurau de aceeaşi stare de sănătate ca rosetanii. Mediul nu putea să fie răspunsul, pentru că cei din zonele apropiate nu aveau rezultate atât de bune pe tabelele de analize medicale.

Explicaţia a fost primită cu îndoială de medici atunci când s-au publicat rezultatele: comunitatea era cea care îi făcea pe rosetani mai sănătoşi -modul în care se întâlneau şi îşi petreceau timpul împreună, bucurându-se unii de alţii, prieteniile lor şi modul în care se sprijineau, modul în care le păsa unii de alţii şi cum se ajutau, modul în care se simţeau împreună.

Am fost extrem de impresionată de acest capitil introductiv din „Outliers” de Malcolm Gladwell (mulţumesc, Alex) şi m-am gândit la prieteni. Bucuria cu care m-au primit prietenii mei când m-am întors a însemnat foarte mult pentru mine, era şi bucuria mea.

Zilele acestea, bucuraţi-vă de prieteni, bucuraţi-vă atât de bucuria lor, cât şi de a voastră. Eu aşa am să fac.

Paşte fericit!

Când am auzit-o pe o prietenă spunându-mi „eşti şi vei rămâne o ludă”, mai întâi am întrebat-o ce înseamnă cuvântul. Mi-a răspuns că vine, probabil, de la zăludă (de aici şi titlul) şi că l-a folosit în cel mai pozitiv sens posibil şi cu multă admiraţie. Nu m-am mulţumit şi m-am apucat să caut lămuriri suplimentare. Luând dicţionarul explicativ ca sursă iniţială am constatat că mi-aş putea asuma ceva în sensul de naiv sau inocent. Dacă ar fi să privim inocenţa ca şi condiţie esenţială în descoperirea lumii, da, este corect, mi-o accept.

Am fost vineri la libraria Okian să ridic un tablou care a fost expus în cadrul „Salonului de Crăciun”. Am profitat de ocazie şi m-am apucat să caut nişte convorbiri cu Dalai Lama. Mai vroiam de fapt ceva, o carte foarte interesantă – citisem eu o cronică – „Ceva a ariciului”. Nu vă speriaţi, cartea nu se cheamă aşa, numai că nu îmi aduceam aminte titlul, ştiam doar că a apărut destul de recent la editura Nemira. Am rugat-o pe o domnişoară să caute – nici mai mult nici mai puţin – „Moartea ariciului”.

La prima şedinţă de psihoterapie mi s-a spus să fac ceea ce eu mă tem cel mai mult (deşi predic asta cu consecvenţă): să stau mai mult cu mine. Fără să vorbesc, să stau puţin câte puţin în compania mea şi să mă bucur de asta. De ce pentru mine era tocmai compania mea cel mai greu de suportat? De ce mi-era greu să mă ascult cu adevărat tocmai pe mine însămi, fără să judec, fără să dau sfaturi, când trec, pentru ceilalţi, drept un foarte bun ascultător? Pentru că aşa cum unui instalator îi curg robinetele prin casă, tot aşa eu nu eram în stare să fac pentru mine ceea ce reuşesc pentru alţii. Ceea ce mă făcea să mă simt mai bună cu ceilalţi decât cu mine.

Mi se par foarte amuzante.  De unele ştiu demult, altele le-am găsit dând recent  o căutare.

10. strănutat

Nu am nici cea mai mică idee de când şi de unde am adunat-o pe asta, dar îmi aduc aminte de ea încă din copilărie. În momentul în care am auzit că e bine să strănuţi de Revelion – poate pentru simplul fapt că va urma să ţi se spună “noroc” – m-am străduit foarte tare să fac ca acest lucru să se întâmple.În lipsa unui “hapciu” natural, am apelat la piper. În afară de faptul că am petrecut prima zi din an cu nasul roşu şi foarte inflamat de la cât am tras pe nas – piper!!! – nu îmi aduc aminte ce fel de an a fost. Revelionul trecut m-a prins cumplit de răcită. Am strănutat toată noaptea. A fost totuşi un an bun

Am plasat-o pe asta cu strănutul pe ultimul loc pentru că e contestată pe multe bloguri.

9. plata datoriilor

Toate!!! Nu ştiu cum veţi face cu rata la bancă … să mai vorbim şi la anul despre asta.

8. bani şi aur

Când orologiul va suna la miezul nopţii să aveţi nişte bani la voi şi, obligatoriu, bijuterii din aur. Dacă aş şti că purtându-le pe toate o să primesc încă o dată pe atât în anul următor, nu aş ezita nicio secundă. Cum ştiu că e doar o superstiţie, mă mulţumesc să arăt decent şi nu ca o reclamă ambulantă la investiţii în aur pe timp de criză economică.

E cea mai bună întrebare care mi-a fost adresată vreodată şi pe care mă căznesc să o promovez prin toate mijloacele posibile. Vă provoc să încercaţi şi voi să vă întrebaţi acelaşi lucru. În oglindă ar trebui să fie cel mai mai bine.

Eram într-un moment foarte dificil, eram la scurtă vreme după un divorţ, iar Alex, un bun prieten şi izvor nesecat de pilde şi umor, mi-a zis că strategia asta funcţionează foarte bine. Când eşti la pământ şi ţi-e greu şi crezi că eşti cel mai năpăstuit om de pe lume, ia întreabă-te: „cine te crezi?” şi râzi puţin de tine şi de toată situaţia în care te afli. Nimic mai bun decât autoironia! 

Sigur că este nevoie să ne întrebăm în primul rând dacă există vreo diferenţă între cele două, şi abia apoi să ne străduim să o elucidăm. Pentru că zilele acestea a avut loc o controversă grozav de acerbă în discuţiile cu prietenele mele, cred că este cazul să lansăm câteva ipoteze.

Prima diferenţă mare provine din însăşi manifestarea celor două stări: una activă, în care intervine acţiunea proprie, cea de a iubi, şi una pasivă care reflectă o stare, cea de a fi îndrăgostit, căreia aparent nu i te poţi împotrivi, pentru că ţine de ceea ce eşti şi nu de ceea ce faci: sunt îndrăgostit faţă de iubesc.

tot aşa cum şi nefericirea poate fi la fel. Distanţa este infinit de mică. Nu de la o stare la alta, ci ca percepţie. Aşa cum, în fiecare moment, există o mulţime de motive care te-ar putea face nefericit, sunt cel puţin tot atât de multe care îţi aduc fericirea. Esenţa fericirii înseamnă să te consideri fericit. Cum crezi tu că eşti, aşa eşti.

Dacă am realiza că absenţa nefericirii este deja un prim pas (şi cel mai important în descoperirea şi asumarea stării de bine), ne-ar fi mult mai simplu să ne considerăm fericiţi aproape în permanenţă.

ca şi alcoolul, tutunul sau alte substanţe interzise. Ca şi acestea, şi trăitul tot la la moarte duce. Invariabil. Momentul se cere însă amânat cât mai mult.