Spre sfârşitul de an fac tot felul de analize comparative. Ce a mers, ce n-a mers, ce pot face, oare ce aş mai putea face? M-am gândit că primul lucru – şi ultimul totodată – ar fi să o eliberez pe biata prinţesă din turnul ei (ultima postare). Pentru că ea era o prinţesă adevărată, făcuse vânătăi de la salteaua incomodă pe care o avea şi s-a hotărât să iasă din turn, fără să îi mai pese cine o ţinea închisă şi de ce – pentru că aşa era povestea? -, şi să plece în lumea largă, să se ducă la un bal.

Eu am vorbit anul trecut despre Moş Crăciun. Nu a venit. Cred că a fost ocupat cu alţi copii.

V-am povestit şi despre lucrurile pe care ar trebui să le faceţi sau să le aveţi cu voi în noaptea dintre ani. Nu ştiu dacă a funcţionat reţeta.

Am avut un an bun. Greu, foarte greu, dacă ar fi să fac o ierarhie, ar ajunge singur  în top 5. Dar a fost perioada care m-a apropiat cel mai mult de mine, de cei din jurul meu. Se spune că la sfârşit nu contează decât cât de mult ai iubit şi cât de înţelept ai devenit. Am învăţat iubirea şi am iubit înţelepciunea. A fost un an foarte bun.

În cazul în care nu m-a minţit, mi se pare o că trăieşte o viaţă fără sens. Îmi spunea că dacă ar spune unei femei „te iubesc” întreaga lume ar trebui să se schimbe pentru el, că centrul lumii nu ar mai fi el însuşi, ci ea, iar el nu crede că poate face faţă unei astfel de situaţii. Cum e mai bine: să nu spui niciodată acel „te iubesc” care să fie destinat numai acelei iubiri unice, sau să spui de mai multe ori, de fiecare dată când crezi că este adevărat? Chiar dacă te poţi înşela de mai multe ori ...

În măsura în care el chiar a existat vreodată, acum îşi petrece timpul în acelaşi ţinut cu Monstrul din Loch Ness, Yeti şi alte fiinţe fantastice. Sunt relatări ale unor martori, aparent credibili, care susţin, unii chiar şi cu fotografii, că l-au văzut fie pe Yeti, fie pe Monstrul din Loch Ness. Despre Făt-Frumos circulă mai degrabă legende, dar nu ştiu să existe personaj mai aşteptat. Poate Moş Crăciun?

Dacă este să privim personajul în sine şi tot ceea ce s-a scris despre el, toate-s bune şi frumoase până la sfârşitul basmului. Singura dificultate pe care o avem este că nu ştim continuarea. Pentru că istoria nu divulgă ce-a fost după sfârşitul tuturor încercărilor, nu avem niciun fel de detalii concrete despre cum au „trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”. Cu alte cuvinte, odată ce l-am luat acasă pe Făt-Frumos, stăm şi ne întrebăm ce am putea face cu el, pentru că povestea nu ne spune mai nimic. Nu există un manual de utilizare.

E cea mai bună întrebare care mi-a fost adresată vreodată şi pe care mă căznesc să o promovez prin toate mijloacele posibile. Vă provoc să încercaţi şi voi să vă întrebaţi acelaşi lucru. În oglindă ar trebui să fie cel mai mai bine.

Eram într-un moment foarte dificil, eram la scurtă vreme după un divorţ, iar Alex, un bun prieten şi izvor nesecat de pilde şi umor, mi-a zis că strategia asta funcţionează foarte bine. Când eşti la pământ şi ţi-e greu şi crezi că eşti cel mai năpăstuit om de pe lume, ia întreabă-te: „cine te crezi?” şi râzi puţin de tine şi de toată situaţia în care te afli. Nimic mai bun decât autoironia! 

Sigur că este nevoie să ne întrebăm în primul rând dacă există vreo diferenţă între cele două, şi abia apoi să ne străduim să o elucidăm. Pentru că zilele acestea a avut loc o controversă grozav de acerbă în discuţiile cu prietenele mele, cred că este cazul să lansăm câteva ipoteze.

Prima diferenţă mare provine din însăşi manifestarea celor două stări: una activă, în care intervine acţiunea proprie, cea de a iubi, şi una pasivă care reflectă o stare, cea de a fi îndrăgostit, căreia aparent nu i te poţi împotrivi, pentru că ţine de ceea ce eşti şi nu de ceea ce faci: sunt îndrăgostit faţă de iubesc.

Odată cu lansarea numărului 3 al Revistei arte&meserii am avut plăcerea de a vorbi celor strânşi acolo despre mine şi despre poezia mea. În articolul din revistă fusesem întrebată care este sursa mea de inspiraţie pentru scrierile mele, în special pentru poezii. Dacă în articol am explicat faptul că dragostea este izvorul din care irumpe lirismul meu, ajunsă pe scenă am simţit nevoia de a da mai multe lămuriri, poate că unele dintre ele chiar mie.

„TAXI” a scos o nouă melodie absolut superbă, „ Cele două cuvinte”, în care se prezintă diverse explicaţii pentru reticenţa domnilor de a rosti „te iubesc”. Melodia a iscat tot felul de dezbateri şi de comentarii, cum că lucrurile nu ar mai sta chiar aşa. Ce se întâmplă?

Informaţiile recente de pe piaţa liberă  (în general indivizi cu vârste sub 30 de ani) indică foarte clar faptul că timpul după care o domniţă aude (în sfârşit) cele două cuvinte a scăzut considerabil. Există statistici care afirmă că durata medie până la pronunţarea formulei magice a scăzut de la şase la trei luni şi că oamenii exprimă mult mai uşor şi mai des acest lucru.

Se prea poate ca viteza cu care ne deplasăm prin viaţă să fi crescut, astfel încât lucrurile se desfăşoară mult mai repede. Se ajunge mai repede la suflet şi (mult) mai repede în pat decât cu ceva ani în urmă. Relaţiile se consumă mai intens şi se sting mai rapid.