Pe când Ada era în clasa a opta, făceam curățenie într-o zi și am găsit un caiet pe biroul ei. Eram singură acasă și copila uitase să-și pună jurnalul în sertar. Nu am controlat niciodată prin lucrurile ei, poate doar mult mai târziu să-i fi scotocit prin buzunare, dar numai când știam că fumează și eu rămâneam fără țigări, dacă nu era acasă îi verificam gențile. Ei bine, nu știu ce m-a apucat atunci să trag cu privirea la ce scrisese. Eram și într-o perioadă mai grea: ea era la vârsta la care orice copil drăguț – care adora să fie alintat și îmbrățișat – se transformă într-o fiară care se hrănește cu nervii părinților, adică la adolescență, iar eu încă nu ajunsesem la înțelepciunea de a mă conecta cu ceea ce e mai important în relație: iubire, compasiune, respect și încredere și mă isterizam aproape de fiecare dată când dădea ochii peste cap și mă privea cu dispreț. (Perioada dificilă a durat șase luni la noi și s-a sfârșit atât de repede doar pentru că eu am avut decența de a-mi schimba comportamentul. Voi vorbi despre asta curând.)  Am dat peste un fragment în care ea povestea cum eu mă comportasem isteric și mă făcea ”vaca de maică-mea”. Am înghețat în primul moment. Cred că cel mai tare m-a afectat că mi-a zis vacă. Apoi m-a bufnit râsul. Am văzut lucrurile și prin prisma ei, am închis caietul de parcă mi-ar fi fript degetele și am tăcut mâlc. I-am povestit întâmplarea când a ajuns la facultate. M-am gândit că e un copil mai normal decât am fost eu, și asta nu pentru că avea o părere mai rea despre mine decât aveam eu la vârsta de 14 ani despre mama, ci pentru simplul fapt că se simțea în siguranță să scrie exact ce simte.  În liceu am avut și eu un jurnal, cred că toată lumea trece prin faza asta, dar eram paranoică până la absurd. Oricum îmi ascundeam caietele. Mama mea nu umbla niciodată prin lucrurile mele, îmi lăsa spațiu, dar eu aveam de mică o sensibilitate exagerată și o anxietate pe măsură. În jurnal scriam doar ceea ce n-ar fi condus la consecințe grave dacă ar fi fost descoperit. Vorbeam despre întâmplări sau oameni, dar fără să dau detalii intime. Dacă era vorba să-mi exprim cumva stările emoționale, o dădeam liric, a fost perioada în care am scris cele mai multe poezii.

Nu mai am niciunul din caietele de atunci. Fac ordine des și arunc mult. Toate jurnalele, să fi fost vreo 4 caiete groase de 200 de file, au ajuns bucățele sau cenușă. Am păstrat doar poeziile, dar ele erau altceva.

De fapt, mi-e foarte greu să spun lucruri despre mine. Mi-e și mai greu să vorbesc despre sentimentele mele, mi se pare că blogul este un spațiu în care ar trebui să deschid gura și să împărtășesc doar dacă am ceva special sau important de zis, ceva care să conteze, doar dacă am un exemplu de dat, o soluție de oferit. Poate că de asta cad deseori în păcatul de a părea rigidă, radicală sau prea didactică în textele de pe blog. Ah, sau scorțoasă, am auzit-o și pe asta.

Dar dacă nu e ceva destul de important din care cititorul să rămână cu ceva, un câștig cât de mic sau să învețe ceva, atunci ce rost are? Ar fi bine măcar să se distreze, așa că ar trebui să-ncep să fac glume mai bune.

Ei bine, subiectul de azi e scrisul în jurnal. Eram în terapie după un burnout (în 2010) și terapeuta mi-a recomandat să scriu în jurnal. Condiția esențială de a reuși o schimbare în comportament este observația. Dacă nu suntem în stare să vedem ce și cum anume facem și cum anume ne afectează, nu vom reuși să modificăm nimic. Faza cu observația continuă cu analiza. Am început atunci să scriu despre mine fără să-mi (mai) ascund nimic. Revedeam întâmplările unei zile și scriam în special despre stările emoționale pe care le traversasem. Pe unele dintre ele le percepusem, pe altele le puteam identifica doar retrospectiv. Multe dintre reacțiile noastre sunt automate. Și nu mă refer la descărcări nervoase, dar decizia de a ne închide sau de a ne bloca nu este una conștientă, este un automatism. De cele mai multe ori fie ne temem de propria noastră suferință și încercăm să evităm sau să acoperim emoția reală sau ne sperie reacția emoțională a celor din fața noastră.

În fotografie sunt caietele mele din toți acești ani. Am făcut o pasiune pentru Moleskine, îmi place la nebunie textura hârtiei lor. Am încercat și alte variante, îmi plac și acelea. La toate ador coperțile colorate. Cel mai mult îmi place să scriu pe foaie velină. Mai fac și notițe.

Epicur spunea că fericirea este condiționată de trei lucruri: libertate, viață analizată și conectare autentică. Cu libertatea este simplu, sclavia a fost demult abolită. Viața analizată ține de capacitatea fiecăruia dintre noi de a verifica motivele pentru care am acționat într-un anumit fel. Orice am face, răspunderea este în exclusivitate a noastră, chiar dacă putem să ne explicăm cauzele. Prin scris am putea reuși să identificăm tipare și să producem o schimbare. Pentru că doar dacă vom modifica ceva în comportamentul nostru avem șanse să obținem rezultate diferite. Einstein spunea că ”nebunia înseamnă să faci acelaşi lucru în mod repetat şi să te aştepţi să obţii alt rezultat.”