”Pușca de vânătoare” este un roman extrem de vizual al unui japonez, care m-a lăsat bântuită de întrebarea la care încearcă să își răspundă una dintre figurile centrale: Ce ți-ai dori în viață: să iubești sau să fii iubită?”

După ce m-am frământat câteva zile bune, de mi-au zbârnâit creierii, cred că pot așterne câteva rânduri pe acest subiect.

  • Copilăria – bunicile, mamele și mătușile noastre  ne-au spus de-a lungul maturizării noastre   că ”întotdeauna este unul care iubește mai mult” sau ”într-un cuplu, unul iubește și celălalt se lasă iubit”, încercând să ne inducă să ne stabilim în poziția de favorit în cursa pentru iubire. Au vrut să ne facă să nu iubim ca proastele și au reușit să ne determine să ne concentrăm pe ceea ce primim din exterior;
  • Creșterea  –  pe măsură ce acumula experiențe prin relațiile avute, am realizat foarte clar că nu contează cât de mult suntem iubite, ci cât de mult suntem iubite de persoana pe care o iubim;
  • Maturitatea – în momentul în care ne-am dat seama că iubirea este o acțiune, ne-am dat seama că putem iubi pe oricine, fără să așteptăm nimic în schimb, și că putem decide de a fi în relație cu cineva pe care-l iubim și care ne iubește. Ne-am dat seama cât poate fi de simplu să fii cu cineva căruia îi oferi totul și căruia nu ai ce să îi ceri, pentru că îți oferă.

Bucuria de a fi iubită se manifestă doar atunci când iubim. Și doar atunci este iubire adevărată când aduce cu sine și bucurie. Doar atunci este iubire când nu provoacă niciun fel de suferință.

Condiția esențială pentru iubirea adevărată  este iubirea de sine, la modul cel mai pur, dezinteresat și realist cu putință. Vine greu, vine odată cu maturizarea, atunci când înțelegem că ne avem pe noi înșine așa cum alegem noi să fim și să devenim în continuare. Vine atunci când știm să ne apreciem pentru lucrurile bune și când suntem determinate să schimbăm ceea ce se mai poate schimba, dar cu înțelegere și compasiune față de noi înșine. Vine atunci când nu ne mai comparăm cu cei din jurul nostru ci cu varianta mai bună pe care vom reuși să o creăm din noi înșine. Vine atunci când e liniște, când nu ne mai acuzăm pentru ceea ce nu am făcut, ci ne concentrăm pe ceea ce putem face în continuare. Din ce în ce mai bine pentru noi și, abia apoi, pentru cei din jurul nostru. Odată cu maturizarea înțelegem că nu putem da din ceea ce nouă însene ne lipsește. În cazul în care suferim că nu suntem iubite, este imposibil să dăruim iubire.

În cazul în care facem din întrebarea de mai sus un fel de poveste  despre care dintre situații ar trebui să se manifeste mai întâi, da, există o condiție primordială: aceea de a ne iubi pe noi. Iubirea este infinită și se manifestă deplin și adevărat numai dacă are o sursă pozitivă în inima noastră. Acea sursă este iubirea adevărată față de noi. În momentul în care reușim asta, iubirea din exterior ne poate doar bucura, dar ceea ce percepem ca fiind insuficient și care ar putea fi o sursă de frustrare nu are cum să se manifeste. În cazul în care noi ne iubim, ce mai contează dacă o sursă externă manifestă sau nu sentimente față de noi?  Iubirea pe care o avem nu are nevoie de recunoaștere din exterior și lipsa sentimentelor din partea cuiva nu ne poate face să suferim.

Am crescut, poate, în case în care părinții noștri ne-au educat că trebuie să demonstrăm ceva pentru a fi iubite. Am crescut, poate, în medii în care ”neiubirea” ne-a făcut de multe ori să credem că nu merităm mai mult. Ne-am maturizat, poate, în relații care au încercat să ne determine să devenim într-un fel sau altul pentru că abia atunci, poate, am fi meritat să fim iubite cu bucurie și fără suferință. Pe cât de puțin aveam impresia că suntem apreciate, pe atât de mult ne-am dorit să fim iubite. La maturitate, înțelegem că iubirea vine atunci când nu mai există această dependență de iubirea cuiva pentru a iubi noi însene și de a ne iubi pe noi.